Încurcături cu nişte vaci

Parașutat cu acte-n regulă în sectorul zootehnic al CAP-ului din Popândăi, Mache Surdu, proaspăt absolvent al facultăţii de zootehnie, fuse însărcinat de preşedintele stabilimentului să inventarieze vacile gestante. Drept care se duse la locul său de muncă – grajdul de bovine – şi se apucă să cerceteze materialul biologic ce-i fuse dat pe mână.

Nu-i trebuiră mai mult de cinci minute pentru a se convinge că exista o diferență colosală, între teorie şi practică. Cum să deosebeşti o vacă gestantă de una care nu e, atâta timp cât ambele animale aveau același număr de mădulare?! se întreba debusolat, novicele specialist în zootehnie socialistă.

Încercă să ridice coada îmbălegată a unei vaci costelive, pentru a căta niscaiva semne lămuritoare asupra gestației bovine. Ţi-ai găsit! Cu cât se înverşuna zootehnistul să tragă mai dihai de coadă, cu atât mai abitir se încăpăţâna vaca să-şi apere pudoarea, presând mădularul peste părţile ruşinoase. Contrariat de fiţele animalului, Mache puse mâna pe coada altei vaci. Acelaşi rezultat. Următoarea – la fel!

- Măi, să fie! exclamă năduşit, pradă unei agitaţii vecină cu sminteala. Parcă s-au înţeles între ele să-mi facă figura. În ce an s-or fi predat chestiile astea la şcoală? se scărpină zăpăcit în scăfârlie.

Din fundul grajdului apăru un ins pirpiriu, opintind o roabă încărcată cu bălegar. Străfulgerat de o idee salvatoare, Mache se repezi  după salahor.

- Hei, …nea, acesta! încercă să facă pe autoritarul. Ia, stai oleacă! Ştii prin ce se deosebeşte o vacă gestantă, de una care nu e?

- ?!

- Ştii, mă?

Grăjdarul lăsă încetişor roaba la pământ şi se hlizi la zootehnist.

- Zi, mă! îl încurajă Mache.

- Se poate, dom’ inginer? bălmăji pirpiriul, scărpinându-se-n turul pantalonilor săi jerpeliţi. Asta o ştie orice nătărău. De bunăseamă vă bateţi joc de mine!

- Nu, mă – îl linişti Mache. Spune, ştii?

Pirpiriul deschise gura să zică ceva, se răzgândi, săltă roaba şi se duse-n treaba lui depănând mărunt din picioare.

Descumpănit de reacţia grăjdarului, Mache se-nturnă spre grămada de rumegătoare şi neavând habar de unde să înceapă consultaţia, oftă din rărunchi. „Ce naiba caut eu la Popândăi? Nu era mai bine să fi rămas acasă, să trăiesc liniştit din pensia maică-mii? Acolo, cel puţin...”

O plesnitură de coadă peste felinare, asezonată cu miros împuţit de bălegar, îl readuse cu picioarele pe pământ. Năucit, cu respiraţia tăiată, înşfăcă furios o lopată şi dădu să croiască făptaşa pe spinare. Rămase cu scula-n vânt la vederea unui alt grăjdar, ce căra gâfâind un imens braţ de coceni. Coborî deîndată lopata în poziţie „la picior arm” şi se adresă cu umilinţă noului venit.

- Măi frate, ia zi...

Omul muncii socialiste îl privi chiorâş.

- Mă luaţi şi pe mine cu bancu’ cu vaca gestantă? Celalt dom’ inginer era mai ursuz, nu făcea glume cu noi, grăjdarii. Dumealui... Di, boală!

Deşertă cocenii-n iesle, suflă zgomotos nasul, şterse deştele de fundul nădragilor săi slinoşi şi se duse-n treaba lui, bombănind morocănos.

Descurajat de comportamentul noilor săi colaboratori, Mache se lăsă pe vine şi începu să cerceteze îngândurat burţile joianelor. Norocul părea să-i surâdă. Pe ugerul stafidit al unei juninci subnutrite, observă două excrescențe ţuguiate, ce se profilau în spatele celor patru ţâţe reglementare. „N-o fi ăsta un indiciu că vaca e gestantă şi că va făta doi viţei? Sau... şase? şovăi tomnaticul absolvent al facultăţii de zootehnie.

Printre picioarele animalului zări o pereche de cizme din cauciuc, rupte şi năclăite cu straturi străvechi de bălegar uscat şi ţărână. Din cizme se iţea un băietan de vreo cinci-şase ani, la fel de murdar ca cizmele ce le încălţase. Apăruse nu se ştie de unde şi se zgâia la noul zootehnist.

Mache se ridică cu băgare de seamă să nu-l sperie şi-i făcu semn să se apropie.

- Măi ţâcă, ia fă-te-ncoa’!

Puştiul nu se clinti.

- Mă, tu eşti băiat deştept?

- ...

- Al cui eşti tu, mă?

- ...

- Zi, mă, cine-i tac-tu?

- ...Taica?

- Da, mă, „taica”. Cu ce se ocupă?

- E...

- Ce e?

- ...

- Zi, mă, că nu te mânănc!

- ...

- Unde lucrează?

- ...

- N-auzi ce te ’ntreb? Ori eşti tâmpit! Uite, dacă zici, îţi dau cinci lei.

- ...

- Nu crezi? Uite, sunt ai tăi. Haide, spune!

- ...Taica-i grijitor – suflă puştanul după un timp de ezitare, gata s-o rupă la fugă.

- Îngrijitor? deveni atent Mache. Unde?

- Acilea... - articulă cu fereală mogâldeaţa din cizme, socotind că zootehnistul avea să-l urecheze pentru că şterpelise o mână de tărâţe din tainul vacilor. Pentru mai multă siguranţă, făcu doi paşi îndărât.

- Aici? Nu mai spune! se bucură zootehnistul. De ce n-ai spus-o de la început „deşteptule”? Mă, tu ştii să deosebeşti o vacă gestantă, de una care nu e? Ştii sau nu ştii?

- ?

- Gestantă, boule! Adică, de-a făta.

- Păi ... vaca când e de-a făta, gângăvi puştiul ştergându-şi mucii cu podul palmei, e...

- Tovarăşu’ inginer Mache, tovarăşu’ inginer Mache! zbieră o mulgătoare corpolentă, dând năvală-n grajd.

Zootehnistul încremeni. Încă nu se obişnuise cu apelativul tovarăşu’ inginer, la care avea dreptul potrivit actului de studii. De emoţie, i se puse un nod în gât.

- Tovarăşu’ inginer, vă cheamă vicele, aveţi şedinţă de conţiliu! încheiase strigarea mesagera, ştergându-şi cu colţul basmalei năduşeala de pe frunte.

- Ce consiliu? tresări Mache. Încă n-am terminat cu...

- De conducire, deh! Conducire ceapeului.

- Chiar acuma, bre?

- Chiar acu’! O şi-nceput deja. Zice că-i urgent. Or vinit şi contabilu’, şi brigaderu’... Cică vine şi un tovarăş de la partid – şuşoti conspitariv femeia.

- Bine, bine, vin!

Când se-toarse către puşti, ia-l de unde nu-i! Dezorientat, specialistul în bovine se duse cu picioare de plumb la şedinţa de consiliu.

În odaia cu pereţii coşcoviţi şi tavanul “pictat” de nenumărate generaţii de muşte, denumită pompos Sala de consiliu, trona o masă lungă din scânduri negeluite, la care se luau hotărâri cruciale pentru destinele ceapeiştilor. Tăblia mesei era acoperită cu pânză roşie decolorată de vreme, pătată din belşug cu molan şi zaţ de nechezol. Pe alocuri, învelitoarea era arsă cu mucuri de ţigări, aducând întrucâtva cu o vârșă pentru pescuit ţipari. Peretele din spatele mesei fuse mozolit de curând, de un zugrav improvizat. La două palme de tavan, atârna portretul înrămat al unui personaj cu urechi clăpăuge, gura strâmbă şi privire vicleană. Nimeni nu se încumeta să rămână singur, mai ales noaptea, faţă-n-faţă cu privirea de oţel a inchizitorului comunist.

Cititorul neavizat şi-ar putea închipui că popândăienii erau slabi de înger. Adevărul era – şuşoteau gurile rele – că toţi membrii consiliului de conducere, cât şi cei de la primărie, erau vârâţi până-n gât în afaceri murdare. Din avearea obştii se fura cam tot ce se putea căra cu sacul, căruţa sau camionul, potrivit rangului oficial al fiecărui hoţ în parte. Aşa că teama lor de „cel mai iubit fiu al poporului” era întrucâtva justificată.

Când pătrunse Mache în sala de consiliu, şeful, şefuleţii şi trepăduşii ceapeului erau strânşi ciorchine în jurul mesei şi fumau în draci. Baba Safta aduse un rând de cafele din nechezol, le depuse cu evlavie în faţa tovarăşilor din conducire şi se retrase cu discreţie, târşâind picioru-i beteag.

Şedinţa începu. Preşedintele intră direct în subiect.

- Tovarăşi, trebuie să cărăm fânu’ de pe coastă, că vin ploile şi o punem iarăşi de mămăligă!

- De unde ploi? îşi dădu cu părerea contabilul. Buletinul meteo...

- Ce meteo, ce buletin, tovule? Porcu’ vicelui umblă de ieri dimineaţă cu paiu-n gură, nu-i de glumă! Cărăm urgent fânu’.

- Cum? se auzi un glas stingher, ce se frânse într-o tuse tabagică rebelă.

- Cum-necum, pentru asta v-am convocat în şedinţă de consiliu. Faceţi propuneri, tovarăşi!

Se aşternu o tăcere meditativă.

Ca inginer zootehnist ce era, Mache crezu că era momentul să-şi asume partea lui de răspudere pentru bunul mers al CAP-ului. Se înroşi ca un rac fiert, tuşi în palmă şi sparse gheaţa.

- Eu propun să cărăm fânu’ cu caii.

- Care cai? se posomorî preşedintele. Am scos caii la mezat – toată herghelia! şi am cumpărat tractoare. Suntem datori-vânduţi la Banca Agricolă.

- Atunci să cărăm cu tractoarele! se încinse novicele zootehnist.

- Care tractoare? Că pe povârnişurile astea nu vor să se ţină neam. Ultimu’ s-a dat de-a berbeleacu’ săptămâna trecută. Noroc că tractoristu’...

-  Afrusinei - suflă vicele.

- ... Afrusinei a sărit la timp din cabină; altfel...

- Ştiţi ce zic eu? se lansă cu mai mult curaj noul zootehnist. Se poate şi altfel. Când mai eram student, la facultate ne-au arătat un film documentar despre chestiile astea. Se pun nişte... un fel de prăjini sub căpiţe şi se trage cu boii la vale.

- De unde boi? mormăi sictirit contabilul. Am vândut boii ca să cumpărăm cai -, ce se duseră pe apa sâmbetei. Avem numai vaci de lapte.

- Tragem cu vacile!  se însenină Mache. Ce mi-e vaca – ce mi-e boul ...

- Cu vacile?! sări ars brigadierul.

- Cu vacile ... – răspunse șovăielnic Mache, nu tocmai sigur pe cunoştinţele sale zootehnice. Dacă mă gândesc bine, în filmu’ ăla se trăgea cu vacile. Hm!...

Urmară câteva clipe de cruntă meditaţie decizională.

- Tovarăşi, grăi diriguitorul CAP-ului, nu avem de ales. Iarna bate la uşă şi iar vom rămâne fără nutreţ. Dacă ingineru’ garantează, tragem cu vacile.

- Şi dacă vacile pățesc vreun pocinog? se îngrijoră brigadierul. De unde mai scoatem cota de lapte pentru fondu’ de stat?

- Ce să păţească? îl linişti Mache. Sunt ditamai vaci!

- Atunci, dacă ingineru’ răspunde, tragem cu vacile – hotărî preşedintele. Băgaţi prăjinele sub căpiţe şi...

- Care căpiţe? întrebă sec brigadierul.

- Cum, care căpiţe? De fân!

- Care fân? Că fânu’ e abia cosit.

- Cum, mă, încă nu l-aţi adunat?

- N-am avut cu cine – răspunse imperturbabil brigadierul. Oamenii au stat toată săptămâna la gară, s-aştepte fosfaţii.

- Ce! suieră apopleptic preşedintele, simţind că-l apucă pandaliile. Ce-i cu fosfaţii?

- Nu-s. N-au sosit!

- N-AU SOSIT FOSFAŢII?! tună mai-marele CAP-ului cu glasul trâmbiţei celei de pe urmă. Şi ce punem pe ogor?

- Ştiu şi eu? se scărpină brigadierul sub căciulă. Ar trebui să împrăştiem bălegar.

- Bun! Împrăştiaţi bălegaru’.

- N-avem.

- Cum n-avem?

- Nu ne ajunge.

- Cum să n-ajungă, sabotorule! Anu’ trecut de ce-a ajuns?

- Anu’ trecut, a fost anu’ trecut! Era celălalt tovarăş inginer zootehnist - zise brigadierul, furişând o cătătură neîncrezătoare în direcţia lui Mache. Şi făcea el ce făcea, de dădeau vacile mai mult îngrăşământ natural. Anu’ ăsta...

- Nu vreau să ştiu nimic! se burzului căpetenia ceapeiştilor din Popândăi. Tovarăşe inginer Mache, e caz de forţă majoră. Avem nevoie urgent de îngrăşământ natural. Te priveşte cum faci – pentru asta ai învăţat carte – eu vreau bălegar. Gavrile, să vină şareta! La treabă, tovarăşi!

Trecuse vara, sosise toamna. Cernea o ploaie mocănească parşivă, să nu scoţi ţipenie de om din casă. Vreme potrivită pentru ţăranul gospodar să-şi tragă sufletul la gura sobei şi să drămăluiască cu socotinţă bucatele pentru iarnă, ce avea să-şi arate în curând colţii.

La CAP-ul din Popândăi, altă făină se măcina la moară. În ştiuta sală de consiliu, atmosfera era tensionată. Preşedintele, vicele, contabilul, brigadierul şi câţiva trepăduşi stăteau zgribuliţi pe scaune,  înşirate pe o singură latură a mesei. De cealaltă parte, la oarece distanţă, se afla un scaun stingher, pare-se anume pregătit pentru ce avea să urmeze. Preşedintele era negru de supărare. Nici subalternii săi nu se simţeau în apele lor.

Cu un scărţâit șovăielnic uşa se întredeschise şi apăru, temător, inginerul zootehnist. Contabilul îi făcu semn să ia loc pe scaunul cu pricina. Mache se aşeză timorat, pradă unor presimţiri catastrofice. De spaimă, îl apucase pântecăraia; însă era decis să strângă din dinţi şi să rămână locului, indiferent ce s-ar întâmpla.

Încrâncenat, preşedintele mâzgălea ceva într-un caiet soios de aritmetică. Din când în când, muia creionul chimic pe vârful limbii, mormăia ceva nedesluşit şi scria cu şi mai multă înverşunare. Ciracii săi, cu excepţia brigadierului, năzuiau să lase impresia că erau interesaţi de zborul alambicat al câtorva muşte de bălegar, ce se înghesuiau să împestrițeze becul proaspăt înşurubat în dulia din tavan.

Brigadierul pironi ochii asupra zootehnistului şi rânji veninos. Până să fie paraşutat acest venetic la Popândăi, el, brigadierul, era în atenţia sătenilor. Numai ce-l auzeai pe câte unul salutând cu formula sacramentală „să trăiţi, tov’ brigadier!” De când se aciuise aici acest fluieră-vânt, popândăienii au cârmit-o pe „să trăiţi dom’ inginer!” Noroc că notase pe toţi „sătrăţarii” în carnetul lui secret, cu coperţi negre. O să vadă ei norme de aci înainte!

În sfârşit, preşedintele puse punct măzgălelilor sale, trase două linii groase dedesubt, închise caietul şi privind cu ochii mijiţi vârful creionului, întrebă aparent liniştit.

- Ce se-ntâmplă cu vacile CAP-ului, tovarăşe Mache?

- ...

- Aud? făcu ostentativ, ducând palma pâlnie la ureche.

- Nu ştiu – răspunse evaziv zootehnistul. Cred că ar trebui făcut ceva profilactic...

- Laptic?! explodă diriguitorul zootehniei socialiste, zvârlind creionul cât colo. Ce lăptic, tovarăşe, că de când ai venit pe capu’ nostru, n-am mai văzut lăptic... nici nu mai ştiu cum arată. Inginerule, ai fost piază-rea pe capu’ nostru. De ce ai tras cu vacile?

- Eu nu cred că de tras li se trage – îşi dădu cu părerea brigadierul. Mai degrabă de la burtă.

- De la ce? tresări siderat preşedintele.

- De la burtă. Nu ştiu ce au, că n-apucă bine să înghită ceva şi iese val-vârtej pe partea cealaltă. Taifun, nu alta!

- Ce le făcuşi, inginerule? se schimonosi ca un cur de maimuţă  tartorul ceapeiştilor.

- Ce le făcui, le făcui! prinse glas Mache. N-aţi zis dumneavoastră să fac ce ştiu şi să scot mai multe îngrăşăminte naturale dintrânsele? Că nu ne sosiseră fosfaţii... Acuma nu mai pot să le opresc!

- Am zis eu să scoţi din circulaţie vacile CAP-ului, inginerule?! se ridică congestionat preşedintele. Că nu mai sunt bune de nimic – sterpe toate şi-s numai piele şi os, de ţi se zbârleşte păru-n cap numai când le vezi!

- N-aţi zis dumneavoastră, că... – încercă Mache să se lepede de răspundere.

- Ce am zis? Când am zis? Ia, adă ’ncoace registru’ cu procesu’verbal al şedinţei de consiliu, să vedem noi cine ce a zis! ordonă preşedintele, felicitându-se în gând că avuse geniala idee s-o pună pe secretară să treacă-n hârţoage luările de cuvânt. Bineînţeles,   cosmetizate, cum era regula.

Pe scurt, Mache fuse făcut cu ou şi cu oţet şi dat pe uşă afară. Din considerente umanitare pare-se, zootehnistului îi fuse înmânată o hârtie ştampilată în care scria cât se poate de clar, că CAP-ul din Popândăi nu mai avea nevoie se serviciile sale. Pentru că, începând de săptămâna următoare, grajdurile urmau să rămână pustii. Dar această ultimă idee președintele n-o scrise-n ţidulă, ci o gândi numai.

Copleşit, Mache ieşi împleticindu-se din sala de consiliu.

După ce se-nchise uşa în urma zootehnistului, se lăsă o tăcere apăsătoare. Fără preaviz contabilul păli, începu să transpire iar piciorul drept începu să-i trepideze ritmic – semn că funcţiile sale cardiace erau pe cale să o ia razna. Icni înfundat şi începu să şuiere astmatic, de-l băgă pe diriguitorul CAP-ului în sperieţi. Cum s-o mai întoarcă din condei de data asta? Vândură caii – toată herghelia – şi cumpărară tractoare; vândură tractoarele – ce mai rămase dintrânsele – şi cumpărară vaci de lapte; acuma vor trebui să vândă vacile – ce mai rămase dintrânsele –  să cumpere ce?

- Ce ar fi să cumpărăm un closet turcesc? rânji sarcastic brigadierul, ghicindu-i gândurile. Au adus câteva la cooperativa din sat. Sunt bune, a luat şi cârciumaru’ unu.

Contabilul se învineţi de furie. Îl străfulgeră pe brigadier cu o căutătură crâncenă... şi se însenină. Diseară va întocmi o notă informativă către organele Securităţii statului, în care îl va înfiera pe brigadier că se exprimă ireverențios la adresa valorilor materiale ale zootehniei socialiste, multilateral dezvoltate. Vede el pe dracu’!

Mache îşi făcu bagajul şi ieşi ca din puşcă din incinta stabilimentului, tărând în urma sa geamantanul către staţia de autobuz. Câţiva săteni îl mai zăriră un timp şezând cătrănit pe valiză, după care trecu o coşmelie învăluită în nori de eşapamente şi inginerul zootehnist pieri pentru totdeauna din văzul popândăienilor.

Nici până în ziua de azi fostul inginer zootehnist, Mache Surdu – în prezent prosper om de afaceri cu piei de bovine – nu s-a dumirit dacă vacile CAP-ului din Popândăi o mierliseră în urma „prafurilor” administrate de el sau fuse lucrătura ranchiunosului brigadier.