Bagdad – răpirea inocenților (1)

Înainte de a relata una dintre fațetele ascunse ale afacerii răpirii jurnaliștilor români în Irak, se cuvine să ofer cititorilor câteva date referitoare la motivele personale ce m-au determinat să fac publice unele lucruri, care în mod normal ar fi rămas zăvorâte pentru o jumătate de secol, între coperțile controversatului dosar.

Primul şi cel mai supărător aspect al problemei, încheiat cu urmări păguboase pentru mine, a fost că deşi cerusem în mod expres să nu fie deconspirată participarea mea la monitorizarea extrasenzorială a crizei ostaticilor români reținuți la Bagdad, pentru a nu fi interceptat de cine nu trebuie, acest lucru a ajuns la cunoștința unor servicii secrete străine.

În al doilea rând, datorită caracterului confidențial al acțiunii la care am luat parte, între serviciul secret autohton beneficiar al monitorizării psi şi subsemnatul,  nu a fost încheiat un contract în formă scrisă, ci numai o convenție verbală privind cerințele beneficiarului şi plata serviciilor ce urmau să fie prestate până la soluționarea cazului. Or, nici această clauză nu a fost respectată de către beneficiar. În consecință, consider că nici eu nu mai am obligația să onorez angajamentul verbal de a nu deconspira date prelevate în urma monitorizării extrasenzoriale a voiajului celor trei jurnaliști în Orientul Mijlociu, cu excepția identității persoanelor oficiale din sfera serviciilor secrete, ce au fost implicate în această aventură cu final dinainte cunoscut.

La începutul lunii aprilie 2005, am fost contactat prin telefon de colonelul de informații M.P., pentru a avea o discuție amicală pe tema preocupărilor mele profesionale. Era la începutul crizei jurnaliștilor români răpiţi în Irak, aşa că nu era greu de intuit care urma să fie subiectul conversaţiei. Deşi mă jurasem să mă ţin departe de evenimente de acest gen (în timpul monitorizării extrasenzoriale a afacerii Gary Condit – Chandra Levy era să-mi pierd viaţa, pentru faptul că descoperisem, prin teledetecție extrasenzorială, că tânăra stagiară fusese ucisă şi îngropată într-o pădure din apropierea capitalei americane, în timp ce FBI şi alte servicii de investigaţii se străduiau să acrediteze ideea că fata era plecată într-un loc tainic la ţară, pentru a naşte copilul zămislit cu congressman-ul democrat Condit), am acceptat invitaţia lui M.P. Ofiţerul era, până la proba contrarie, unul dintre cei mai avizaţi specialişti militari în domeniul spionajului psihic; iar un dialog pe marginea unui atare subiect putea fi interesant, mai ales că la acea dată nu ştiam mare lucru despre ceea ce se întâmplase în Orientul Mijlociu.

După o tentativă de „învăluire” menită să-mi distragă atenţia – M.P. nu se putea dezbăra în ruptul capului de acea meteahnă profesională – abordă frontal problema şi mă puse la curent cu propunerea şefului său, generalul I.T., de a participa la monitorizarea extrasenzorială a celor trei jurnalişti români  răpiți în Irak şi a călăuzei Muhammad Munaf. Când eram pe cale să refuz cu vehemenţă oferta generalului, colonelul îmi închise cu dibăcie gura, asigurându-mă că voi fi plătit cum se cuvine pentru treaba asta. „Cât?” întrebasem într-o doară, pregătindu-mă să-mi văd de treburi. M.P. îmi propuse o sumă nici foarte mare, dar nici de lepădat; tocmai bună pentru „anihilarea” noianului de facturi, ce se îngrămădeau în sertarele mele.

Am făcut târgul, punând trei condiţii: identitatea operatorului extrasenzitiv să fie pe deplin conspirată, colonelul M.P. să fie unicul ofiţer de legătură între mine şi generalul I.T. şi să-mi fie puse la dispoziţie hărţi militare detaliate ale zonei de interes din Orientul Mijlociu.

În aceeaşi zi am avut o convorbire telefonică cu generalul I.T., care m-a asigurat că voi primi cele necesare, cu precizarea că hărţile vor fi procurate în cel mult trei-patru zile. La termenul stabilit, colonelul M.P. se înfăţişă cu hărţile cerute. Era înarmat, potrivit spuselor sale şi după ce a verificat dacă uşa era bine încuiată, a desfăşurat hărţile. Erau două planuri de situaţie detaliate ale Bagdadului şi trei hărţi militare americane secrete, cam de 2,5 x 3 metri fiecare, având configurate obiectivele militare terestre din zona Orientului Mijlociu şi rutele aeriene folosite de avioanele de luptă ale Aliaţilor. Era limpede că până la finalizarea acţiunii demarate, nu aveam să mai ies din casă având asemenea documente în custodie.

Monitorizarea extrasenzorială a crizei ostaticilor a fost efectuată în colaborare cu colonelul M.P., care a dovedit că posedă cunoștințele teoretice necesare în domeniul vederii la distanţă (remote viewing). Profesionalismul lui M.P. a înlesnit unele operaţiuni de scanare extrasenzorială simultană a ţintelor umane, aflate în teatrul de operaţiuni asimetrice din Orientul Mijlociu şi a țintelor umane din ţară, susceptibile de a fi implicate în cazul menţionat. Am realizat totodată şi un record în interacţiuni psihice la distanţă, dacă ne raportăm la numărul de ţinte umane ţinute în acelaşi timp sub observaţie.

După localizarea operativă a celor trei jurnalişti răpiţi la Bagdad, Marie-Jeanne Vasile, Sorin Mişcoci și Ovidiu Ohanesian, au urmat procedurile uzuale pentru determinarea nivelurilor funcţiilor psihofiziologice vitale ale captivilor şi a limitelor de stres ale acestora.

Începând de aici, lucrurile prinseră o turnură imprevizibilă. Contrar aşteptărilor, jurnaliştii nu păreau să fie afectaţi de situaţia în care se presupunea că se aflau. La capitolul stres, nu se încadrau în parametri specifici unor ostatici autentici, terorizaţi de perspectiva unei execuţii iminente în stil fundamentalist-islamic. Comportamentul lor atipic putea fi determinat de doi factori: ori cei trei jurnalişti erau psihopaţi din naştere (numai psihopaţii nu au emoţii şi nu cunosc frica), ori era vorba de o răpire înscenată. Observaţiile au fost consemnate în raportul zilnic şi au fost înaintate pe cale ierarhică, preşedintelui statului.

Pentru elucidarea misterului, scanările extrasenzoriale au fost extinse şi asupra rudelor apropiate ale răpiţilor. Un subiect uman interesant în acest sens, a fost tatăl jurnalistei ostatice. Într-o atare situaţie, stresul unui om normal atinge cote înalte, iar unele dintre funcţiile sale fiziologice sunt bulversate. Acest fenomen biologic este lesne detectabil prin intermediul teledetecţiei extrasenzoriale. Părintele jurnalistei ostatice nu părea însă marcat de răpirea fiicei sale. Operaţiile de scanare asupra sa au fost repetate timp de câteva zile, cu acelaşi rezultat. Să fi fost şi dânsul psihopat nativ sau ştia dinainte că răpirea făcea parte dintr-un scenariu regizat? Şi aceste constatări au fost trecute în raport, care a fost înainat pe cale ierarhică şefului statului.

(va urma)


Citeste toata seria