ISTORIA CRIMELOR PAPALITĂȚII (1)

[Citește toată seria aici]


        Jurnal Paranormal începe publicarea lucrării intitulate Istoria crimelor papalității, având ca autor pe cercetătorul și jurnalistul australian Tony Bushby. Lucrarea a apărut în revista internațională NEXUS new times magazine. Este bine documentată și descrie, din surse oficiale, istoria vieții de huzur și promiscuitate a conducătorilor bisericii catolice.

        Prin publicarea acestui material, Jurnal Paranormal nu aduce acuze bisericii catolice. Toate religiile, începând cu catolicismul, ortodoxia, mozaismul până la islamism, au o parte întunecată în care sunt implicați slujitorii acestor culte. Credincioșii de diverse confesiuni trebuie să fie conștienți de faptul că, slujitorii religiilor nu au primit de Dumnezeu dreptul să-l reprezinte și nici dreptul să fie intermediari între credincioși și Dumnezeu, după cum pretind aceștia. Iar odăjdiile pe care le-au inventat și le poartă, sunt menite să impresioneze masa credincioșilor.

        Slujitorii cultelor au transformat credința în Dumnezeu, în afaceri bănoase. Scutirea de impozite a veniturilor clerului și a profiturilor bisericești în România, este o ofensă adusă bunului simț. Restituirea postdecembristă a averilor bisericești, confiscate pe vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, constituie o flagrantă inechitate socială. În condițiile în care se impozitează în țara noastră și o amărâtă de pensie, veniturile preoțimii rămân neatinse.

         Slujitorii religiilor au rolul să tină în frâu masele, ca acestea să nu afle adevărul despre Dumnezeu și despre Universul în care trăim. După opinia lor, masele trebuie să se conformeze dogmelor religioase stabilite de dânșii și să se închine, irațional, la moaște și la “sfinți” pe care îi sanctifică bisericile pe care le reprezintă.

         Jurnal Paranormal recunoaște dreptul fiecărui individ de a crede în ce consideră de cuviință. 


Institutia papala detine o colectie de neegalat de acte de coruptie si criminalitate, acumulata de-a lungul secolelor, iar adevarata istorie a papilor este plina de scandaluri, cruzime, depravare, domnie a terorii, razboaie si coruptie morala.

de Tony Bushby

(partea 1)

Majoritatea catolicilor nu aud de-a lungul întregii lor vieti de vreun act reprobabil al unui papa sau al unui membru al clerului. Cu toate acestea istoria vietilor membrilor ierarhiei clericale nu seamana deloc cu felul în care este descrisa astazi, iar adevarata istorie a papilor este partea cea mai gresit reprezentata din istoria religioasa. John Cardinal Farley (1916), istoric catolic si arhiepiscop de New York, a admis subtil ca „vechile legende despre vietile lor desfrânate pot fi partial adevarate... faptul ca ei nu au insistat cu severitate asupra virtutii sexuale, iar injustitia a fost o abatere generala a curtii papale, desi probabil ca ideea de îmbunatatire morala era mereu prezenta în mintea lor” (Enciclopedia Catolica, ed. Pecci, 1897, iii, p. 207). Adevaratul caracter al papilor a fost în general atât de fals reprezentat încât multi oameni nu stiu ca multi papi nu au fost doar decadenti, ci si printre cei mai salbatici si perfizi strategi militari. Cardinalul Farley a adaugat acest comentariu:

„Papii au fost conducatori temporari ai teritoriului civil si au trebuit fireste sa forteze restabilirea sau extinderea situatiei Bisericii pâna la încheierea pacii ... încercarile lor de a purifica Ducatul Romei le-a pricinuit o durere profunda datorita necesitatii de a recurge la violenta, daravând mila ca motivatie... au fost pierdute vieti în slujba adevarului, caci baza legala pentru biserica crestina pentru a detine si transmite proprietati în vederea obtinerii de venituri a fost data [papilor] de împaratul Constantin în 312.” (Enciclopedia Catolica, ed. Pecci, ii, p. 157–169)

Comentariile cardinalului merita desigur atentia noastra, deoarece în ele se afla povestea putin cunoscuta a conducatorilor religiei crestine si dezvaluie faptul ca prezentarea actuala a papilor drept oracole morale incoruptibile nu este adevarata. Istoria ascunsa a fundatiilor doctrinale care au permis asocierea papilor cu conflictele si moravurile usoare si gradul pâna la care decadenta în rândul clerului este „partial adevarata” reprezinta o poveste extraordinara, fara precedent sau asemanare în istoria religiilor lumii. În prefata unei carti papale oficiale transmisa spre publicare de Sfântul Scaun, numita „Papii: o scurta istorie biografica”, cititorul crestin este pregatit cu tact pentru confruntarea cu câteva fapte neplacute despre papi prin aceasta recunoastere apologetica:

„Unii catolici s-ar putea sa fie surprinsi când vor citi biografiile papale din aceasta carte. Se poate ca viziunea noastra despre rolul pe care îl joaca papa în cadrul Bisericii sa aiba nevoie de o oarecare ajustare.”
(The Popes: A Concise Biographical History, ed. Eric John, Burns & Oates, Editori ai Sfântului Scaun, Londra, 1964, p. 19, aprobata pentru tiparire de Georgius L. Craven)

Acest comentariu îi face precauti pe cititori în privinta istoriei papale, dar în aceasta istorie biografica, Sfântul Scaun nu a considerat ca ar fi prudent sa publice detaliile complete ale naturii adevarate a curtii papale. Istoria sa reala este amestecata cu „secole de trafic de functii ecleziastice, înselatorie, scandaluri, imoralitate, agresiune, fraude, crima si cruzime, adevarata fire a papilor fiind prezentata astazi, cu buna-stiinta, în mod fals de catre Biserica”
(A History of the Popes, dr. Joseph McCabe [1867–1955], C. A. Watts & Co., Londra, 1939).

Biserica a pastrat timp de secole o arhiva vasta cu vietile papilor care, pâna în secolul al XI-lea, erau numiti „patriarhi ecumenici”, existând si istorisiri despre excese uimitoare. Arhivele catolice oficiale prezinta confesiuni extraordinare despre ticalosii ce se petreceau în rândurile întregului cler catolic, iar implicatiile acestora capata noi dimensiuni când sunt examinate în lumina pretentiei Bisericii de pietate indubitabila în ierarhia bisericeasca.

Comitetele redactionale ale lucrarii Enciclopedia Catolica pretind ca aceasta este „un exponent al adevarului catolic” (în prefata) si ca ceea ce este prezentat în ea este preluat în principal din arhive, fara prejudecati. Pentru a continua ideea, dispunem de câteva jurnale papale, scrisori si rapoarte ale unor ambasadori straini la Sfântul Scaun catre guvernele lor, documente monastice, rapoarte senatoriale romane, precum si de acces la registre oficiale stravechi ale tribunalelor ecleziastice din Londra. De mare ajutor în aceasta investigatie a fost si posibilitatea utilizarii unei versiuni originale a Enciclopediei lui Diderot, volum a carui distrugere a fost ordonata de papa Clement al XIII-lea imediat dupa publicarea sa, în 1759.

Aceste documente relateaza în mod constant despre secole de extraordinara degradare în ierarhia papala, iar continutul lor, atunci când este examinat în conjunctie cu circumstantele desfasurarii respectivelor istorisiri, poate fi considerat doar ca fiind uluitor. Pretinsa sfintenie si pietate a papilor, asa cum sunt prezentate astazi în mod public, nu apare în înregistrarile istorice, aceasta fiind o dovada a necinstei autoportretului realizat chiar de Biserica.

Piosul istoric si autor catolic episcopul Frotheringham a extins acest rezumat al liderilor crestini pâna în vremea sa:

„Multi papi au fost oameni cu vieti pline de dezmat. Unii erau magicieni (ocultisti); altii erau cunoscuti pentru razvratire, razboaie, masacre si imoralitate, avaritie si simonie. Altii nu erau buni crestini, ci criminali de rând si dusmani a tot ceea ce era bun. Unii erau copii ai Diavolului; multi erau sângerosi; unii nu erau nici macar preoti. Altii erau eretici. Daca un papa este eretic, el de fapt nu este papa.” (The Cradle of Christ, episcopul Frotheringham, 1877; vezi si Enciclopedia Catolica, xii, p. 700-703, publicata cu aprobarea arhiepiscopului Farley)

Si chiar au fost eretici, multi papi recunoscând public neîncrederea în Evanghelii, dupa cum vom vedea. Aceste fapte sunt binecunoscute istoricilor catolici care le spun cititorilor ca papii erau oameni virtuosi si competenti cu „minti religioase elevate”. (The Papacy, George Weidenfeld & Nicolson Ltd, Londra, 1964). Realitatea este ca unii erau preocupati doar de interesele lor, nu de cele ale lui Dumnezeu, si ca au cultivat un sistem papal viciat mai asiduu decât îndraznesc scriitorii catolici sa scrie deschis despre istoria Bisericii. Ei au fost dispretuiti de laici si, atunci când conditiile economice mai bune au trezit mintea unei clase mijlocii europene aflata în dezvoltare, a existat o revolta pe scara mare împotriva lor. Arhivele crestine arata ca papii erau departe de prezentarea moderna a caracterului lor si ca prin încercarea de a-i portretiza cu un trecut pios, Biserica a realizat o fatada doctrinala ce-i prezinta cu nerusinare, în mod înselator, drept ferventi credinciosi.

Având în minte modelul secolului al XX-lea despre papalitate, este greu de imaginat cum a fost aceasta în secolul al XVI-lea sau al XIV-lea, ca sa nu mai vorbim despre secolul al X-lea sau al VIII-lea. Unii dintre cei numiti acum exponenti ai „virtutii crestine” au fost ucigasi brutali, iar „crimele împotriva credintei reprezentau înalta tradare si puteau fi pedepsite cu moartea” (Enciclopedia Catolica, ed. Farley, xiv, p. 768).

Papii se îmbaiau în sânge pentru a-si realiza obiectivele pamântesti si multi dintre ei si-au condus personal fortele armate pe câmpul de lupta. Biserica a ordonat „armatei sale seculare” sa-si impuna cu forta dogma asupra umanitatii prin „crima în masa” (The Extermination of the Cathars, Simonde de Sismondi, 1826), iar clerul, preluând în fiecare zona rolurile functionarilor locali, nu pare a-si fi recapatat vreodata spiritul religios” (Enciclopedia Catolica, ed. Farley, i, p. 507). Autori concilianti ai istoriei crestinismului încearca în van sa zugraveasca un aspect sofisticat al unui trecut papal ce a scandalizat Europa timp de secole si care a fost în mod evident nesofisticat si primitiv.

Deoarece linia papilor începe în chip neclar, în cercetarea noastra vom porni din anul 896, când „un grup de nobili cu pasiuni porcine si brutale, dintre care multi nu puteau nici macar sa-si scrie propriile lor nume” (Annals of Hincmar, arhiepiscop de Reims; pub. c. 905), a pus stapânire pe institutia papala si a facut-o sa dispara pentru urmatorii 631 de ani, pâna în 1527 când, prin subterfugiile papei Clement al VII-lea (1523–1534), Roma a cazut în fata armatei împaratului Carol al V-lea.

În aceasta scurta evaluare a doar câtiva papi ai acelor secole citim: „La moartea papei Formosus (896) pentru papalitate a început o epoca de profunda umilire, cum nu a mai fost cunoscuta înainte sau dupa aceea. Dupa ce succesorul lui Formosus, Bonifaciu al VI-lea guvernase pentru doar 15 zile, Stefan al VII-lea [VI-lea] a fost numit pe scaunul papal. În furia sa oarba, Stefan nu numai ca l-a ponegrit pe Formosus, dar i-a batjocorit si corpul. Papa Stefan a fost strangulat în închisoare în vara lui 897, iar urmatorii sase papi (pâna în 904) au fost si ei implicati în luptele dintre partidele politice rivale. Cristofor, ultimul dintre ei, a fost rasturnat de Sergius al III-lea (904-911).” (Enciclopedia Catolica, ii, p. 147)

Astfel de perioade de „profunda umilire” a papalitatii s-au repetat destul de des, ajungând chiar pâna în secolul XXI, când a fost expusa magnitudinea pedofiliei în rândul preotimii (Apology of Pope John Paul II, martie 2002).

Această pictură rară, reprodusă dintr-o ediţie din secolul al XVII-lea a lui Antapodosis, un text vechi de o mie de ani, scris de episcopul Liutprand de Cremona care a murit în anul 972, îl reprezintă pe papa Ştefan al VII-lea (al VI-lea) supraveghind exhumarea cadavrului papei Formosus în vederea procesului. Un detaliu interesant al acestei picturi este boneta papei, care aminteşte de „coroana cu coarne” purtată de clanul Cezar.

Papa Stefan al VII-lea [VI-lea], „un preot batrân, mâncacios si bolnav de guta” (episcopul Liutprand de Cremona, c. 922–972), a fost cel care a ordonat exhumarea cadavrului putred al Papei Formosus la opt luni de la moartea acestuia. Ia legat apoi cadavrul în pozitie verticala de un scaun si l-a judecat pentru încalcarea canoanelor. În fata corpului în descompunere si îmbracat în purpura si aur au stat papa, episcopii sai, nobilii Romei si Lamberto din Toscana.

„Procesul” a fost o farsa grotesca si obscena. Papa se plimba înainte si înapoi si tipa la cadavru, declarându-l vinovat. Un diacon, aflat lânga cadavrul fostului papa, raspundea în numele sau. În acest incident macabru, numit astazi în mod pios „Sinodul Cadavrului”, papa decedat a fost condamnat cum se cuvine, i s-au smuls vesmintele, i s-au taiat trei degete de la mâna dreapta, iar ramasitele au fost aruncate în Tibru.

„În aceasta afacere dezgustatoare, el [papa Stefan al VII-lea (VI-lea)] nu poate fi iertat pentru ceea ce a urmat. Dupa ce la detronat pe raposatul papa, el i-a anulat si toate actele, inclusiv hirotonisirile. Faptele sale groaznice si hidoase au provocat o reactie violenta în Roma, iar la sfârsitul lui iulie sau începutul lui august papa Stefan a fost întemnitat si mai apoi strangulat.” (The Popes: A Concise Biographical History, ibid., p. 160)

Sunt aratate astfel limitarile mentale morbide ale vechilor papi. Datorita acestor dovezi întelegem de ce calugarii de la manastirea Eulogomenopolis, numita astazi Monte Cassino, au descris sediul Asinarian (numit ulterior palatul Lateran) drept „un lacas al mâniei, o casa a crimei... un loc al viciilor exotice”.

 

Domnia nelegiuita a prostituatelor 

Episcopul Liutprand de Cremona, al carui lucrare Antapodosis se ocupa cu istoria papalitatii între anii 886-950, ne-a lasat o imagine remarcabila a viciilor papilor si episcopilor, poate cu o urma de gelozie: „Vânau pe cai cu harnasamente ornamentate cu aur, iar dupa vânatoare participau la banchete cu dansatoare si se culcau cu prostituate nerusinate în paturi cu cearsafuri de matase si cuverturi brodate cu fir de aur. Toti episcopii din Roma erau casatoriti, iar sotiile lor îsi croiau rochii de matase din vesmintele sacre.” Iubitele lor erau doamnele nobile de frunte ale orasului si „doua femei voluptoase ale imperiului”, Teodora si fiica ei Marozia, ce „au condus papalitatea secolului al X-lea” (Antapodosis, ibid.). Renumitul istoric al Vaticanului, cardinalul Caesar Baronius (1538–1607) a numit acea perioada „domnia prostituatelor”, care „a facut loc domniei si mai scandaloase a proxenetilor” (Annales Ecclesiastici, folio iii, Antwerp, 1597). Tot ce dezvaluie episcopul Liutprand în detaliu despre Teodora este ca ea l-a constrâns pe un tânar si frumos preot sa-i împartaseasca pasiunea si ca i-a obtinut numirea ca arhiepiscop de Ravenna. Mai târziu, Teodora si-a chemat iubitul arhiepiscop din Ravenna si l-a facut papa - papa Ioan al X-lea (papa între anii 914-928, m. 928).

Papa Ioan al X-lea este tinut minte în principal ca un comandant militar. A aparut personal pe câmpul de lupta împotriva sarazinilor si i-a învins. A favorizat nepotismul si si-a îmbogatit familia, conduita sa pregatind terenul pentru o degradare si mai profunda a papalitatii. I-a invitat pe unguri, (care erau înca în acea vreme niste asiatici semicivilizati) sa vina si sa lupte împotriva inamicilor sai si a adus astfel o noua si teribila epidemie asupra tarii sale. Nu avea nici un fel de principii în conduita sa diplomatica, politica sau particulara. A dat-o cu dispret la o parte pe Teodora si a ademenit-o pe tânara si fermecatoarea fiica a lui Hugh de Proventa în dormitorul sau papal. Respinsa, Teodora s-a casatorit apoi cu Guido, marchizul de Toscana, si a întreprins o lovitura de stat împotriva lui Ioan al X-lea. Teodora a murit brusc în urma unei presupuse otraviri, iar Ioan al X-lea a intrat într-o disputa apriga cu Marozia si nobilii de frunte ai Romei. Ioan l-a adus la Roma pe fratele sau Petru, l-a înnobilat si i-a acordat atributii importante pe care nobilii mai în vârsta ajunsesera sa considere ca le apartineau. A început astfel o lupta interna pentru putere. Nobilii, condusi de Marozia, i-au gonit din oras pe papa Ioan, pe Petru si trupele lor. Papa si fratele sau si-au marit armata si s-au întors la Roma, dar oamenii lui Marozia au patruns în palatul Lateran si l-au omorât pe Petru în fata papei. Ioan a fost capturat, detronat în mai 928 si omorât prin sufocare cu o perna în castelul Sant’ Angelo.

Marozia si gruparea sa l-au numit papa pe Leon al VI-lea (928), dar l-au înlocuit sapte luni mai târziu cu Stefan al VIII-lea (al VII-lea). Acesta a guvernat timp de doi ani, apoi Marozia i-a dat papalitatea fiului ei, Ioan al XI-lea (cardinal între 910-936; papa între 931-35). El era fiul nelegitim al papei Sergiu al III-lea, dupa cum „confirma Flodoard, un scriitor demn de încredere al epocii” (The Popes: A Concise Biographical History, ibid., p. 162).

Sergiu preluase anterior papalitatea cu forta, cu ajutorul mamei Maroziei, Teodora. Atât Teodora cât si Sergiu au avut un rol important în maltratarea cadavrului lui Formosus, iar Sergiu a fost acuzat mai târziu ca si-a omorât cei doi predecesori. Biserica s-a aparat, dar facând asta a dezvaluit ca el nu a fost singurul papa ce a avut relatii sexuale cu Marozia:

„În mod obisnuit se crede ca papa Sergiu, desi de vârsta mijlocie, a avut o legatura cu tânara Marozia, careia i-a facut un fiu, viitorul papa Ioan al XI-lea. Cea mai mare parte a informatiilor pe care le avem despre cariera Maroziei si despre scandalurile din Roma în care au fost implicati ea si o serie de papi provin din surse ostile si pot fi exagerate.” (The Popes: A Concise Biographical History, ibid.)

Printr-o dictatura sacerdotala, Marozia a condus crestinatatea timp de câteva decenii din castelul papal de lânga biserica Sf. Petru si s-a ocupat de tot ce tinea de crestinism, cu exceptia problemelor minore. Nu putea sa semneze cu numele ei, totusi ea era conducatoarea Bisericii Crestine – fapt cunoscut de istoricii care au cunostinte elementare despre papalitate. Ea era agresiva într-un mod tandru, extrem de ignoranta si complet lipsita de scrupule. A numit în functii episcopi-razboinici nemilosi pentru a-si întari factiunea si a triumfat asupra oponentilor sai. Pentru a traduce literal cuvintele populatiei din Roma, era numita „prostituata papilor”, fiind direct responsabila de alegerea si instalarea a cel putin patru papi. Apologetii moderni spun ca aceste numiri de papi au fost „scandaloase”, dar acei papi sunt acceptati acum de Biserica drept succesori „legitimi” ai Sf. Petru. În acea vreme, totusi, mase mari de oameni au criticat farsa obscena în care se transformase papalitatea si i s-au opus cu dispret si mânie.

Dupa ce a devenit papa, Ioan al XI-lea s-a îmbolnavit si Marozia a instalat temporar în scaunul papal un calugar mai vârstnic. Acesta a refuzat sa demisioneze si a fost introdus cu forta într-o celula unde a fost supus la un regim de înfometare care i-a provocat moartea. Ioan al XI-lea si-a reluat apoi pozitia si si-a cheltuit averea ramasa angajând soldati pentru a restabili ordinea în Roma. Orasul fremata de revolta împotriva Bisericii si a înfioratoarei lipse de morala clericala raspândita pe tot cuprinsul Italiei. Ioan al XI-lea a început apoi sa recupereze si sa protejeze bogatele domenii seculare ale papalitatii, dar a murit în 936. Astfel, din aceasta descriere condensata aflam cu uimire despre zilele în care femei de moravuri usoare conduceau Sfântul Scaun si o doctrina crestina ce nu era înca bine dezvoltata.

 

(Va urma)


[Citește toată seria aici]