Kravciuc

În drum spre rezervația Letea din Delta Dunării (trebuia să fac un film documentar pentru televiziune), m-am oprit cu asistentul meu să dejunăm la un restaurant din Sulina.

- Kravciuc!

- ?!

- Hei, Kravciuc!

Rămân cu lingura-n aer şi mă zgâiesc nedumerit la un ins costeliv  ca la vreo 50 de ani, îmbrăcat nemțește, cu chipiu jerpelit de marinar pe căpățână. Până să-mi revin, individul se ridică anevoie de pe scaun şi luându-și țoiu’ cu rachiu, veni de se așeză în colţul mesei noastre.

- Nu mă cunoşti, Kravciuc? mă întrebă necăjit, privindu-mă cu ochii tulburi.  

Habar n-aveam cine era individul. Fiind cam timid din fire şi nevrând să-l supăr, i-am zis pe ocolite:

- A, mata erai?

- Păi! făcu omul, necăjindu-se pe chestia „amneziei” mele. Tu unde eşti acuma? Că nu te-am văzut de multișor pe aici!

- La Tulcea – o încurc eu, ca să fac plăcere acestui lipovean cumsecade.

- La peşte?

- Am fost la peşte, dar m-au dat afară. Aşa că...

Mă cercetă cu severitate.

- Şi de ce te-au dat afară de acolo?

- Cică eram băut.

Lipoveanul se însenină şi mă privi cu simpatie.

- Ştiam eu că eşti băiat de ispravă! Frate-tău nu e aşa, el... De când l-au făcut şef de dragă se ţine mare.

- Da, încuviințai eu, deşi habar n-aveam despre cine era vorba. Bine că aflasem cel puţin că am un “frate” la Sulina, că e şef de dragă şi că-l făcea pe nebunu’.

- Când am lucrat cu el... pfui! scuipă cu dispreț într-o parte. Mai trase un gât de rachiu, şterse gura cu mâneca surtucului şi continuă:

- Ţipa la noi şi... mă punea „absent” când nu veneam la lucru!

-  Cum, el? mă arătai indignat.

- Vezi? mă privi omul cu căldură. Tu eşti altfel decât el.

- Ce să mai zic? oftai eu. I s-o fi urcat şefia la cap!

- Dacă ar fi numai asta! dădu a lehamite din mână. Ne-a făcut neamul de ocară. Râd şi ruşii de noi.

După figură şi accent, lipoveanul părea a fi ucrainean.

- Dar ce a mai făcut? mă interesai, vizibil nemulțumit de comportamentul „fratelui” meu.

- Păi, n-ai aflat? mă întrebă fostul dragor.     

- Nu. Eram plecat la Tulcea şi...

Dădu iar a lehamite din mână.

- Zi-i Kravciuc ăl mare şi gata! Nu te supăra, tu eşti altfel decât el.

Am mai aflat ceva. „Fratele” meu era mai în vârstă decât mine.

Omul scoase dintr-un pachet de „Carpaţi” o ţigară boţită, o îndreptă între degete şi o aprise. Trase meditativ câteva fumuri, privindu-mă cu reproş.

- Frate-tău trebuia să se însoare cu o fată, de dincolo de baltă. Eu am vorbit cu părinţii fetei, am aranjat totul. Acuma nu mai vrea; zice că-i prea tânără. Doreşte să se însoare cu una de pe aci, din Sulina.        

Asistentul meu ciuli urechile.

- Știi, Kravciuc - zise lipoveanul, punându-mi mâna pe umăr şi în ochii săi albaştri luci o lacrimă. M-a făcut de râs, ticălosul. Nu mai am obraz să trec cu lotca-n sat. Tare rău m-a pălit la suflet, nemernicul!

- Cum a putut să facă una ca asta? mă mirai eu.     

- Vorbeşti tu cu el? mă privi cu speranţă bietul om. Tu eşti băiat deştept, poate-l convingi să se însoare cu fata. Că-i frumoasă, de familie bună.

- Sigur că o să-i vorbesc! Câți ani are fata?

- A împlinit astă vară, optsprezece ani.

Asistentul era numai ochi şi urechi.

- Fii mata liniștit! Chiar azi discut cu el.

- Atunci pot să mă duc în sat, să aduc fata?

- Sigur. Iar eu mă duc să-l caut pe fratele meu. Ne vedem la ora cinci. Tot aici!

- Să vii cu frate-tău. Eu aduc şi părinţii fetei.

- Bine!

Ne-am luat cu căldură la revedere. Suflet bun, lipoveanul a ţinut să mă îmbrățișeze după obicei slav. Ne-am despărţit înduioşati şi am plecat în direcţii opuse. Eu, cu asistentul meu, am luat-o în spre amonte; lipoveanul se duse către debarcaderul din aval, unde îşi avea lotca.

- Nu ştiam că ai neamuri pe aci! zise asistentul.

- N-am neamuri la Sulina.

- Păi, fratele tău...

- Ce “frate”? Am intrat într-un joc stupid, nevrând să-l contrazic pe lipovean. Acuma să vedem pe unde scoatem cămaşa!

- Prin urmare totul era...

- Exact; baliverne!

- Măi, să fie! făcu asistentul. Eram sigur că... Treaba s-a brodit mişto. Eu zic să nu ne grăbim cu plecatu’ către Letea. E rost de haleală şi băutură pe gratis şi dacă fata e aşa după cum a descris-o lipoveanul, putem s-o ducem la hotel şi...

- Eşti nebun, de te-ai gândit la aşa ceva! Tu ştii ce păţim dacă ne prind lipovenii cu cioara vopsită?

- Ce să păţim? Ăştia-s nişte troglodiţi care...

- Nu-ţi face iluzii. Te îneacă ca pe un pui de pisică. Şi să zici mersi, dacă scapi numai înecat. Ăştia dacă te prind că-i înşeli, te jupoaie de viu!

- Ce spui dom’le! se îngrijoră asistentul. Când te uitai la el, jurai că ...

- Aşa sunt ăştia. Până-i întărâți, par blânzi; după aia fac prăpăd! În asemenea momente, în ochii lor viaţa unui om nu valorează nici cât o ceapă degerată.

Nu ştiu cât din cele puse-n seama lipovenilor corespundea   realităţii şi cât era “adaos comercial” pentru a-l face pe asistent să renunţe la ideea sa bolnavă. Cert e că se lăsă convins şi iuţi pasul,  aruncând priviri îngrijorate-n urmă.

Am avut noroc. La un mic debarcader se afla o minusculă coşmelie plutitoare, ce se pregătea să ridice acncora în direcţia Letea.  Era ticsită cu călători, ce se înghesuiau cu găini, miei, capre şi sumedenie de bagaje. Căpitanul navei - un turc gras, bărbos – ne-a  înhățat banii şi ne permise să ne înghesuim în cocă. Trase de o sârmă ruginită ce atârna sub tavanul cabinei, se auzi un cârâit de cioară schilodită şi coşmelia se puse în mişcare. După care cârmi la dreapta,   pe un canal cu lauri. Răsuflarăm uşuraţi, văzând că Sulina dispare-n zare.

Au trecut mai bine de patruzeci de ani de la această întâmplare şi încă n-am scăpat de jena de a fi trombonit, din timiditate, pe acel lipovean cumsecade.