Linia ferată fantomă

Autor: Vasile Rudan

 

          Luni, orele 11,30. Directorul Întreprinderii de Celuloză şi Hârtie Palas stătea ca pe ghimpi, cu ochii ţintă la ceas. „Acuma, cugeta constănţeanul, cei de la institutu’ bucureştean trebuie să fi isprăvit discuţiile despre meciurile de fotbal de la sfârşitu’ săptămânii şi au trecut la băut nechezol**. Să-i mai las vreo zece-cinşpe minute să-şi bea liniştiţi cafeluţa şi telefonez.”

         Orele 11,45. Uşa se întredeschise şi-n cabinet se strecură contabilul şef, echipat cu nelipsita-i mapă galbenă, tixită cu documente măsluite. Slab, adus de spate, împovărat cu ulcer cronic, cerberul cifrelor aţintii ochii alburii de peşte fiert asupra şefului său şi deschise gura să zică ceva. Acesta îi făcu semn să-nchidă pliscu’ şi puse hotărât mâna pe telefon. Se făcuse ora la care salariaţii din instituţiile socialiste obişnuiau să iasă pe coridoare cu câte o hârtie-n mână, făcându-se că muncesc. (Iar în contrapondere, statul se făcea că-i plăteşte!)

         După vreo cinci-şase tentative eşuate, într-un târziu cineva ridică receptorul la Bucureşti.

         ─ Alo, Institutu’ de proiectare căi ferate? întrebă precipitat constănţeanul.

         ─ Da, institutu’! răspunse o voce posacă, de sex incert. Ce doriţi?

         ─ Sunt directoru’ întreprinderii... şi aş vrea să vorbesc cu tovarăşu’ director general.

         ─ Aşteptaţi, să văd dacă e aici! răspunse vocea posacă.

         Pe fir se auzi acelaşi glas ciufut, ce părea a fi totuşi de femeie. „Şi provincialii ăştia! Se găsesc să telefoneze, tomnai la ora când oamenii iau gustarea de prânz.” Provincialul ciuli urechile. Vocea posacă vorbea de astă dată cu un bărbat cu glas gros, morocănos. Se auzi un „dă-l în mă-sa, spune-i că sunt în şedinţă”, după care bucureşteanul lăsă impresia că termină ceva de mestecat, îşi şterge gura unsuroasă cu dosul palmei şi consimte să răspundă la telefon.

         ─ Alo, da!

         ─ Să trăiţi, tovarăşu’ director general! La telefon...

         ─ Şi ce doriţi dumneavoastră? îl luă la rost tovarăşu’ din capitală. Suntem în şedinţă şi...

         ─ Numai o clipă, vă rog! stărui constănţeanul.

         ─ Spuneţi, da’ pe scurt, că...

         ─ Scurt, tovarăşu’ director, scurt, că sunteţi în şedinţă şi...

         ─ Păi!

         ─ Iată de ce v-am deranjat. Noi am construit o magazie nouă pentru materie primă şi...

         ─ Şi ce ne priveşte asta pe noi?! se indispuse generalul proiectanţilor bucureşteni, văzând că i se răceşe nechezolul.

         ─ Păi, tocmai asta e problema. Am construit magazia şi trebuie să mutăm linia ferată mai aproape, să putem descărca...

         ─ O linie ferată-n incinta întreprinderii, deci! se dumeri bărbatul cu glas morocănos. Vi-l dau pe proiectantu’ şef, discutaţi cu dânsul.

         ─ Vă mulţumesc, să trăiţi! se însenină constănţeanul, aruncând o privire triumfătoare asupra starostelui socotelilor mânărite.

         Acesta nu se arătă impresionat de entuziasmul prematur al şefului său. Îmbătrânise-n hăţişurile birocraţiei comuniste şi era uns cu toate alifiile.

         ─ Halo? se auzi un glas blajin, la celălalt capăt al firului.

         ─ Să trăiţi, tovarăşu’ proiectant şef! îl măguli provincialul ştiind că un proiectant paraşutat în capitala ţării, era mai bine înfipt politic  decât un director de pe aiurea.

         ─ No, care-i baiu’? se interesă, cu un pronunţat accent ardelenesc, mai-marele proiectanţilor de căi ferate de incintă.

         ─ Păi, iată care-i necazu’ – se confesă constănţeanul. Noi am construit o magazie nouă pentru materie primă şi...

         ─ Ce fel de materie primă? vru să ştie ardeleanul-bucureştean.

         ─ Paie.      

         ─ Paie?

         ─ Da. Din paie facem celuloză, iar din celuloză – hârtie; şi vrem să mutăm o linie ferată internă...

         ─ Tovule dragă, răspunse binevoitor ardeleanul, noi nu mutăm căi ferate; noi proiectăm căi ferate. Pentru mutări adresaţi-vă unei intreprinderi de prestări servicii.

         ─ Păi noi depindem de dumneavoastră - se necăji constănţeanul. Suntem din aceeaşi Centrală, nu ne putem adresa altcuiva.

         ─ Asta ştiam şi noi! se înveseli şeful planşetarilor dâmboviţeni. No, hai să lămurim problema, da’ pe scurt, că tovarăşu’ director general...

         ─ Scurt, scurt, că... se grăbi să-l aprobe fabricantul de celuloză. Deci linia ferată trebuie mutată cu vreo şapte-opt metri mai aproape de magazia nouă, ca să poată descărca paiele din vagoane fără să le împrăştie pe jos.

         ─ Am înţeles cum stă treaba. Trimiteţi dumneavoastră nota de comandă şi vă proiectăm o linie ferată nouă, acolo unde vă trebuie.

         ─ Şi cu linia veche, ce facem?

         ─ O casaţi şi gata - e la mintea cocoşului!

         ─ Bine, dacă ziceţi dumneavoastră... Dar putem folosi pentru linia nouă, şinele şi traversele din linia veche? Aşa nu mai cheltuim bani pe materiale şi încropim şi noi planu’ la economii.

         ─ Puteţi face ce poftiţi cu linia veche; e bucătăria dumneavoastră internă.

         ─ Şi când ne trimiteţi proiectanţii?

         ─ Ştiu şi eu? păru a se scărpina în creştet ardeleanul-bucureştean. Poate-n cincinalu’ următor, că nu sunteţi prinşi în plan cu linia asta.

         ─ Când?! se buimăci icehaşistul. Şi până atunci ce facem cu planu’ nostru de producţie?

         ─ Vă priveşte; e planu’ dumneavoastră!

         Constănţeanul cârmi discuţia pe alt făgaş, cevaşilea mai operativ.

         ─ Tovarăşu’ inginer, poate găsiţi totuşi o ferestruică-n planu’ dumneavoastră şi ne faceţi lucrarea. Ştiţi, noi avem o vilă la malu’ mării şi...

         ─ Câte camere? deveni atent proiectantul şef.

         ─ Câte doriţi dumneavoastră, ne descurcăm noi. Vă putem aranja şi la casa de oaspeţi a P.C.R. Au o cantină-restaurant acolo... mâncare de circuit închis!

         ─ Aşteptaţi, să vorbesc cu tovarăşu’ director general.

         ─ Aştept, cum să n-aştept!

         După câteva şuşoteli înfundate, ardeleanul-bucureştean reluă dialogul.

         ─ Şi ce fel de hârtie fabricaţi dumneavoastră?

         ─ Hârtie pentru ambalaje, cartoane...

         ─ Hârtie igienică fabricaţi?

         ─ Asta nu, dar putem găsi la vaporeni, nu-i o problemă. Câte suluri vă trebuie?

         ─ Staţi să-ntreb.

         Să dăm răgaz bucureştenilor pentru a se sfătui la câte suluri de hârtie igienică să se-ntindă fiecare şi să furnizăm cititorului o informaţie confidenţială, necesară înţelegerii unor dedesubturi ale comerţului socialist intern. Absenţa bine cunoscutelor suluri din magazinele destinate populaţiei de rând, se baza pe o logică fără cusur. De vreme ce nu se găseau alimente de vânzare, la ce mai trebuia hârtie igienică? Partea fericită a plebei, ce reuşea să procure sporadic haleală pentru a-şi amăgi foamea, putea suplini acest neajuns pe seama resurselor naturale,  netrecute-n proprietatea statului. Vara, putea folosi cu succes frunze de brustur de prin bălăriile mahalalelor, iarna – coceni de la porumbul boabe, predat la fondul de stat de rubedeniile de la ţară. Ceilalţi muritori de rând, care n-aveau cimotii prin...

         ─ ...Cam un bax de căciulă – reveni proiectantul şef.

         ─ În regulă, se aranjează! se grăbi constănţeanul să bată fierul cât era cald.  Şi când trimiteţi proiectanţii?

         ─ Păi, să vedem. Acuma suntem în februarie... în iulie-august, e bine?

         ─ E bine. Vă aşteptăm – să trăiţi!

         Închise satisfăcut telefonul şi se-nturnă către măsluitorul cifrelor de plan.

         ─ Întocmeşte comanda fermă şi trimite-o degrabă cu un delegat la Bucureşti!

         Bătrânul contabil îl privi cu îndoială. Vruse să intervină cu un amendament la decizia directorului, se răzgândi şi ieşi apatic din cabinet.

         Bucureştenii se ţinură de cuvânt. La începutul lunii iulie sosiră cu căţel şi purcel la Constanţa. Făcură măsurători topometrice, întinseră sfori, luară probe de sol, se scăldară-n mare. Se retraseră la vatră către sfârşitul lunii august, cu sacoşele burduşite cu hârtie igienică. În octombrie proiectul era gata iar la finele lunii aprilie anul următor, Întreprinderea de Celuloză şi Hârtie Palas avea o linie ferată nouă, amplasată lângă magazia cu pricină. Adică era tot linia veche, dar fuse mutată pe un alt terasament.

Trecură vreo patru ani de la tărăşenia cu proiectanţii bucureşteni. ICH lucra din plin. Când mai bine, când mai rău – după cum bătea vântul. Paiele erau aduse-n vagoane la rampa de descărcare din preajma noii magazii, iar de acolo luau drumul procesului tehnologic. Cu stiloul în mână, contabilul şef veghea la menţinerea cifrelor de plan la cote cerute de conducerea superioară de partid şi de stat, în sensul că aducea din condei cifrele reale, la nivelul celor prevăzute-n planu’ cincinal.

         Într-o dimineaţă de toamnă târzie, pârcălabul socotelilor ticluite intră palid în cabinetul directorului şi-i întinse o hârtie.

         ─ Ce e asta? miji ochii căpetenia ICH-ului.

         ─ Amortismente.

         ─ Ce amortismente?

         ─ Patru sute nouăzeci şi şase de mii, şapte sute optzeci şi patru de lei şi cinsp’ce bani.

         ─ ...?

         ─ Plata amortismentelor pentru linia ferată veche, pe care n-am mai folosit-o.

         ─ N-aţi casat-o?

         ─ N-am!

         ─ N-AŢI CASAT-O?! se îngălbeni directorul.

         ─ Nu.

         ─ De ce?!

         ─ N-au vrut s-o caseze.

         ─ Cine?

         ─ Cei din comisia de casare.

         ─ Care comisie?

         ─ Din Centrală.

         ─ De ce?

         ─ Ziceau că, ce să caseze?

         ─ ?!

         ─ Eu le-am zis că linia.

         ─ Şi ei ce-au zis?

         ─ Au întrebat, care linie?

         ─ Şi ce le-ai zis?

         ─ Că linia veche.

         ─ Şi?

         ─ Că, să le arăt linia veche.

         ─ Păi...

         ─ Şi eu le-am zis că linia veche nu mai există; că din linia veche am făcut una nouă.

         ─ Şi ei ce-au zis?

         ─ Că, dacă vrem să casăm linia nouă!

         ─ Sfinte Sis...

         ─ Iar eu le-am zis că linia veche.

         ─ Şi?

         ─ Şi ei au întrebat iarăşi, care linie veche?

         ─ Nu le-ai zis că...

         ─ Le-am zis; şi i-am dus în locul în care fuse linia veche.

         ─  Şi l-au văzut?

         ─  L-au văzut; dar au vrut să ştie unde era linia veche, s-o caseze.

         ─ De necrezut! Aşa ceva...

         ─ Şi eu i-am dus la linia nouă şi le-am arătat traversele...

         ─ Şi?

         ─ Şi şinele.

         ─ Şi ce-au zis?

         ─ Că, dacă vrem să casăm linia nouă!

         ─ Mă ia cu ameţeli...

         ─ Iar eu le-am zis că lina veche trebuie casată.

         ─ ...Ai o aspirină?

         ─ Şi ei s-au răţoit iarăşi, care linie veche?

         ─ Trebuia să-i scoţi cu un şut în cur din curtea întreprinderii şi să chemi altă comisie! conchise directorul, înghiţind hapul farmaceutic   oferit de ciracul său întru cosmetizarea cifrelor de plan.

         ─ Care altă comisie?

         ─ De casare, eşti turc, nu pricepi ce spun? Sau te-ai ţicnit de-a binelea!

         ─ Centrala are o singură comisie de casare, de unde era să scot alta? Eu le-am zis că... aia, eu nu ştiu, eu mă internez la spital. Poftim,  cererea mea de concediu medical.

         Contabilul şef depuse o hârtie mototolită pe colţul biroului şi se retrase cu paşi târşâiţi de om bolnav, spre uşă. Înainte să iasă, întoarse faţa-i lividă şi bâigui cu glas stins:

         ─ Cică trebuie să plătim amândoi amortismentele alea, din buzunaru’ propriu!

         ─ !!!

         Şeful ICH-ului rămase stană-de-piatră. În secundele următoare simţi o plesnitură-n creştet, după care o fierbinţeală ciudată prinse a i se răspândi cu repeziciune prin scăfârlie. Icni scurt, duse mâinile la tâmple şi se chirci în spatele biroului.

         Curând, o ambulanţă hodorogită năvăli în ograda întreprinderii,   sunând răguşit din sirenă. Gâştele magazionerului, ce se găinăţau fericite pe gazonul ornat cu floricele roşii în jurul lozincii mobilizatoare „Trăiască PCR!”, săriră panicate-n cele patru vânturi. Un biet câine maidanez pripăşit în bătătură, o împunse la fugă peste calea ferată schelălăind de mama focului.

         Vegheat de cerberul cifrelor de plan şi de secretara instituţiei, directorul zăcea fără vlagă pe canapea, bolborosind stereotip „şi cinsp’ce bani!”

         Uşa cabinetului se dădu violent de perete şi îşi făcură apariţia paramedicul şi doi brancardieri cu mutre de casapi, ce târau în urma lor o ruginitură de fiare, asemănătoare unui pat pliant de campanie.

        

Ilustrație: Ana Maria Dragan

_____________________________

          *Materialul e bazat pe un fapt real, relatat autorului de contabilul şef al intreprinderii cu pricină.

         **Nechezol – surogat din grăunţe de secară prăjite şi măcinate, cu adaos infim de cafea cu termen expirat. Era „cafeaua” hărăzită de organele superioare de partid şi de stat spre a fi consumată de populaţie, eventual asociată cu biscuiţi fabricaţi din făină de oase, ciocuri şi gheare de orătânii, conform reţetelor culinare inventate de celebrul doctor Mincu, Mengele alimentaţiei socialiste raţionalizate româneşti.

       Schiță publicată în revista NEXUS new times magazine, sub pseudonimul Petrache Lupu