Maiorul Geza

Autor: Vasile Rudan

 

         Maiorul Geza, galantul ofiţer de origine ungurească de la Casa Armatei, repeta de zor piruete de vals în celebra sală de marmură a menţionatei instituţii. Mărunţel de stat, cu un început discret de chelie şi mustăcioară de husar cănită cu sulimanuri numai de el ştiute, trecea drept cel mai iscusit dansator de vals al armatei române. Fiind membru de partid şi ungur pe deasupra, nimeni nu-l întrebase vreodată care erau atribuţiile sale militare, potrivit gradului de pe epoleţii tunicii pusă la patru ace; sau dacă avea habar de regulamente militare.

          „La ce bun să-mi bat capul cu chichiţele alea cazone - cugeta vajnicul ofiţer-dansator -, dacă tot nu reuşesc să le pricep tâlcu’? Şpilu’ e să mă feresc de belele şi să apuc o pensie bunicică; în rest...”

         Ei bine, a dat dracu’ că tocmai de la regulamente i s-a tras!

         După ce se destinse niţeluş pe un scaun cu spătar înalt, capitonat cu catifea roşie veritabilă, neobositul cavaler îşi şterse năduşeala de pe frunte şi reluă exerciţiul, fredonând pe nas ca un ţârcovnic: ram-tam-tam, ram-tam-tam, ram-tam-tam.

Dedesubturile ciudatelor strădanii ale maiorului Geza erau omeneşti, prin urmare scuzabile. A doua zi-seară urma să aibă loc tradiţionalul bal de toamnă al armatei române, prezidat - ca deobicei - de soţia generalului de care depindea avansarea sa la gradul de locotenent-colonel. Şi cum distinsa doamnă era mare amatoare de vals, înţelegeţi dumneavoastră cum devenea cazul.

         Numai că în privinţa doamnei general exista un mic impediment, ca să folosim un eufemism delicat. Era cu vreun cap şi jumătate mai înaltă decât Geza, cântărea în jur de o sută cinşpe kile şi avea o circumferinţă pe măsură la ecuator. La balul precedent, de pildă, în timp ce stilatul ofiţer se cramponase cu ghearele şi cu dinţii de exuberanta sa parteneră de dans pentru a nu fi centrifugat cu capul de pereţi, ghenerăleasa îi strivise într-un asemenea hal laba piciorului, încât bietul maior zăcuse trei săptămâni cu mădularu-n gips.

         De astă dată, Geza se gândi să ia unele măsuri de siguranţă,   pentru a-şi proteja labele picioarelor şi ţurloaiele. Hotărî să combine paşii de vals, cu figuri din arte marţiale. Folosind cu dibăcie acest şiretlic, cugeta ofiţerul-dansator, avea şanse să scape cu picioarele nevătămate.

         Aşadar, ram-tam-tam... vâjjjt! fereşte laba piciorului; ram-tam-tam... vâjjjt! fereşte ţurloiu’; ram-tam...

         Telefonul zbârnăi strident.

         - Alo, tovarăşu’ maior Geza? se auzi un glas precipitat în pâlnia receptorului.

         - Igen... ă-ă-ă...Geza la telefon!

         - Tovarăşe maior, sunt ofiţeru’ de serviciu de la Ministerul Apărării Naţionale, locotenent-major... În zece minute să vă prezentaţi la raport, la tovarăşu’ căpitan de rangu’ unu, Docaru!

         Maiorul Geza rămase câteva clipe-n cumpănă. Vruse să zică ceva dar constatând că venise tonul, puse receptorul în furcă şi îşi văzu de treabă. Ram-tam-tam... vâjjjt! fereşte laba piciorului; ram-tam-tam... vâjjjt! fereşte ţurloiu’...

         Biruit de oboseală, faimosul dansator îşi îngădui câteva clipe de repaus. Se lungi pe o canapea confortabilă, închise ochii şi încercă să-şi închipuie cum avea să se desfăşoare balul de a doua zi-seară.

         ...Lumini strălucitoare, ofiţeri cu fireturi aurii, soţii, fiice, băuturi fine, muzici... Şi peste toate aceste minunăţii se vedea pe el însuşi, elegant, ferchezuit, cu epoleţi de... locotenent-colonel. Hârşâit în cele lumeşti, îşi permise şi o mică parşivenie masculină. Se făcea că în locul doamnei general, strângea în braţe o tinerică fermecătoare de vreo douăzeci de ani, ce o zărise astă-vară la ştrandul armatei. Tulburat de emoţii tardiv-juvenile, depuse o sărutare timidă pe decolteul diafanei fiinţe; după care, cedând unor instincte canibalice ancestrale, începu să-i muşte cu sălbăticie sănii.

Pe neaşteptate, juna apariţie se prefăcu în pisică. Felina îi rase câteva gheare de-a curmeziş peste felinare, ţâşni arcuindu-se în aer şi se mistui printre picioarele dansatorilor. Geza se avântă pe urmele mâţei, dar se izbi cu capul de ceva diform, planturos, cu miros de levănţică. Ridică privirile şi încremeni de groază. Era ghenerăleasa! Ofiţerul scoase un urlet deznădăjăduit dar din gura sa nu ieşi decât un sâsâit anemic... şi se trezi lac de sudoare.

         Telefonul suna violent.

         Ridică buimac receptorul şi auzi acelaşi glas precipitat al ofiţerului de serviciu de la Ministerul Apărării Naţionale.

         - Tovarăşu’ maior Geza? De ce nu v-aţi prezentat la raport, la tovarăşu’ căpitan de rangu’ unu Docaru?

         - Ha? făcu nedumerit ofiţerul-dansator, încercând să-şi amintească despre ce fuse vorba. Ce capitani?

         - Tovarăşu’ căpitan de rangu’ unu Docaru, de la M.Ap.N. – răspunse debusolat militarul de la celălalt capăt al firului.

        Limpezindu-i-se oareşicum mintea înceţoşată, Geza se încumetă să facă pe superiorul.

         - De când un capitani dă ordin să vină la el un maiur? Ce, capitaniu e mai mare ca maiuru?        

         - Tovarăşe maior - se bălbâi ofiţerul de la M.Ap.N., după ce se dumiri asupra cunoştinţelor militare ale lui Geza; căpitan de rangu’ unu  nu e ce credeţi dumneavoastră. E colonel de marină!

         - Colonel?! exclamă înspăimântat ofiţerul-dansator. Ioi, Istenem! Eu am crezut că, capitani de rangu’ unu e un capitani mai fin. Ce mă fac acuma? Eu...

         - Veniţi urgent la raport. Tovarăşu’ colonel e nervos rău!

         În mai puţin de zece minute, maiorul Geza stătea smirnă în faţa căpitanului de rangu’ unu Docaru, şef peste activităţile culturale ale armatei. Cu acest prilej mai află un amănunt, ce avu darul să-i înmoaie de-a binelea picioarele. În minister, colonelul de marină Docaru  deţinea funcţia de general.

         - Şi zi aşa, tovarăşe maior! şuieră sarcastic politrucul. Refuzi să te prezinţi la raport în faţa unui căpitan de rangu’ unu, care va să zică.

         Sărmanul Geza încremenise-n faţa colonelului-general, incapabil să articuleze vreo silabă. Atâtea fireturi, trese, ancore şi alte zorzoane militare pe uniforma superiorului, îl zăpăciră de-a binelea. Şi unde mai pui cicatricea monstruoasă de la tâmplă, căpătată în cine ştie ce bătălie navală.

         - N-auzi ce te-ntreb?! îi sări pârţagul marinarului. Eşti mut sau îţi baţi joc de mine?

         - ...

         - Mda! mărâi fiorosul colonel-general, dând târcoale victimei sale. Voi, ăştia... ăştia!

          Căpitanu’ de rangu’ unu Docaru purta ură crâncenă tuturor ungurilor. Cu unguroaicele n-avea nimic, mai ales cu cele late-n cur; dar cu ungurii!... În tinereţe se-ncurcase prin Covasna cu ceva muncă de partid şi fiind cam băut, ciupise de fund o unguroaică durdulie, ce se dovedise a fi nevasta starostelui ţapinarilor locali. În replică, ungurii îi administrară o bătaie soră-cu-moartea. Adâncitura hâdă de la tâmpla sa era suvenir de ţapină ungurească, nu de la schija vreunui obuz, cum credea Geza.

         - Matale eşti din Covasna? se interesă marinarul.

         - Nu, din Tirgu Mureş – reuşi să îngaime maiorul.

         -Târgu Mureş, Covasna – tot un drac! concluzionă şeful culturnicilor militari. Cu ce te ocupi la Casa Armatei?

         - Eu, şovăi bietul Geza, eu...

         - Am înţeles! i-o reteză Docaru. Freci ţiparu’, aşa-i?

         - Eu nu freci, eu...

         - Bine-bine, las-o moartă-n păpuşoi. Uite care-i treaba, tovarăşe maior...

         Căpitanu’ de rangu’ unu Docaru îşi munci neuronii să-şi amintească pentru ce îl chemase pe Geza la raport. Fuse pălit însă de vechea sa amnezie – tot de la ţapina ungurească i se trăgea! - şi uită cu desăvârşire pentru ce se afla ofiţerul în cabinetul său. Pentru a salva aparenţele, politrucul căută să tragă de timp.

         - Cum staţi cu aprovizionarea de toamnă?

         - ???

         - Aţi pus varză la murat, gogonele, ceva...?

         - !??

         -  N-auzi ce te-ntreb?! zbieră enervat marinarul.

         Geza - cât pe ce să facă-n pantaloni de spaimă.      

         - Aha! strigă triumfător Docaru, ducând palma la fruntea-i betegită. Asta era! Nu voiai să te prezinţi la raport în faţa superiorului, aşa-i?

         - Tovarişi colonel, permiteţi să raportezi. Eu...

         - Ajunge! tună mai-marele culturnicilor militari, grăbit să încheie socotelile cât mai avea ţinere de minte. Ca să nu zici că-s om rău, nu-ţi fac raport să fii trecut în rezervă, deşi cam ar fi cazu’. Îţi dau numai trei zile de arest la domiciliu şi altădată să nu se mai întâmple!

         - Tovarişi general, scânci Geza, eu... vă rog...

         - Lasă vorba! îi închise pliscul colonelul-general, apăsând cu hotărâre butonul soneriei din dunga biroului.

         Aghiotantul se înfăţişă numaidecât.

         - Tovarăşu’ maior va fi condus de îndată la domiciliul dumisale, cu santinelă la uşa apartamentului. Trei zile nu se mişcă de acolo, ai înţeles?!

         - Am înţeles, să trăiţi! pocni din călcâie aghiotantul.

         Şi bietul Geza porni pe lungul drum al patimilor sale. Ajuns acasă, dădu să telefoneze doamnei general de care atârna mult aşteptata sa avansare. În zadar. Legătura telefonică fuse tăiată. Căpitanu’ de rangu’ unu Docaru nu umbla cu jumătăţi de măsură!

         Cu moralul la pământ, maiorul-dansator se duse la frigiderul rusesc Zil şi extrase din pântecele acestuia o sticlă cu palincă. O deşertă pe gât, şterse gura cu mâneca vestonului şi rămase câteva clipe-n nemișcare, cugetând la ticăloşia acestei lumi.

         - La dracu’ cu toate! izbucni mănios, zvârlind sticla cât colo. După care slobozi o înjurătură ungurească înfiorătoare, se trânti pe nedescâlţate-n pat şi porni porcii la jir.

         Nebănuind ce nori negri se învolburau asupra carierei sale militare, Geza sforăia ca un purceluş ghiftuit cu napi. În jurul orelor două din noapte, bolborosi ceva nedesluşit şi duse mâna la prohab. Se pişase pe el. Mormăi o sudalmă ungurească la adresa tuturor căpitanilor de rangu’ unu de pe mapamond şi se-ntoarse pe partea cealaltă.

         Se deşteptă a doua zi, către prânz. Cu un geamăt nevolnic se ridică în capul oaselor, privi zăpăcit prăpădul ce-l făcuse-n pat şi încercă să-şi amintească ce se-ntâmplase. După ce i se desluşi întrucâtva intelectul, se desprinse îngreţoşat din aşternut şi îşi dădu silinţa să lepede degrabă încălţările şi nădragii cazoni terfeliţi în cursul nopţii. Apoi se avântă cu paşi nesiguri prin uşa din baie. Se auzi o bufnitură înfundată, urmară câteva clipe de tăcere absolută, după care erupse un potop de înjurături ungureşti, ce l-ar fi umilit până şi pe Gingis Han.

          Panicat, răcanul însărcinat cu paza apartamentului vru să armeze iute pistolul-mitralieră dar îşi prinse deştele în percutor. Slobozi un răcnet de se buluciră toţi locatarii în casa scării, crezând că-i urgie.     Surprinsă-n exerciţiul funcţiunii, femeia de serviciu scăpă găleata cu zoaie şi se precipită de-a berbeleacul pe scări, urmată îndeaproape de gălăgiosul său recipient profesional.

         Geza ascultă un timp hărmălaia de afară, după care prinse iarăşi a se căţăra în cadă.

         La balul armatei din acea toamnă de pomină, ghenerăleasa, umilită până în vârful unghiilor de clapa ce i-o trase maiorul, era cât pe ce să explodeze de furie. Scotoci după stilatul dumneaei partener de dans până şi sub tejgheaua bufetului, bănuind că tomnaticul burlac se înghesuia cu vreo locotenenteasă cu caş la gură. În van!

         Ofiţerul-dansator nu îşi făcuse apariţia nici în zori, la spartul balului.

          - Ei, lasă! mugi rubiconda cucoană, simţind că-i creşte păr de câine turbat pe spinare. Dacă ăsta n-o îmbătrâni în gradu’ de maior, să-mi zică mie cuţu!