Microfonul

Autor: Vasile Rudan

         Sesiune de comunicări prezidată de cel mai oportunist, ranchiunos şi tâmpit docent, ce se pomenise vreodată pe plaiurile dâmboviţene. Lung, slab, adus de spate, cu gura-pungă disimulată sub un nas acvilin de pasăre de pradă, docentul se străduia să ţină situaţia sub control după model rusesc, deprins în anii studenţiei în fosta Uniune Sovietică. Atmosfera din sală era somnolentă, apăsătoare.

         La tribună asuda un referent pirpiriu cu limba împiedicată, trecut binişor de vârsta marilor asimilări intelectuale. Dresat decenii de-a rândul să citeze numai din autori ruşi, se căznea să descâlcească un pomelnic interminabil cu nume englezeşti, germane, franţuzeşti. Simţind că se scufundă, aruncă o privire disperată către masa prezidiului. Nevrând să pară neavizat în materie, docentul încropi la iuțeală o mutră atotştiutoare şi dădu vag din scăfârlie. Câteva aplauze stinghere  marcară finalul comunicării.

         Începând de aici lucrurile se precipitară, dând ghes iluştrilor savanţi să se învioreze niţeluş. Următorul referent era un tip dinamic, cu idei postrevoluţionare. Descheiat la gât, cu laţe sure strânse-n coadă de cal şi burta îndesată într-o pereche de blugi second hand  jerpeliţi, se îndreptă ţanţoş către pupitrul consacrării, decis s-arate ce poate. Căra sub un braţ o sumedenie de planşe făcute-n tuş şi un tac scorojit de biliard, sustras temporar din inventarul birtului privat de la subsolul instituţiei.

         Grăbit să eclipseze din start pe antevorbitorii săi, călcă strâmb, scăpă planşele din mână şi-n recul rase cu tacul microfonul antediluvian de pe masa prezidiului, proiectându-l în ochii unui octogenar om de ştiinţă, ce se-ntâmplase să moţăie pe speteaza unui scaun din apropiere. Un ţiuit prelung în difuzoare – urmat de schelălăituri stridente -, făcură ţăndări timpanele asistenţei.

         Treziţi pe neaşteptate de hărmălaia din sală, doi savanţi ţâşniră ca la foc peste capetele somităţilor, căutându-şi scăparea pe scara de incendiu. A fost necesară intervenţia fermă a docentului, pentru a-i readuce în rândul auditoriului. Livizi, cu privirile buimăcite de spaimă, cei doi fugari îşi reluară locurile; şi cum somnul le pierise, se apucară să conspire-n şoaptă pe tema castraveţilor muraţi bulgăreşti, comparativ cu castraveţii fleşcăiţi autohtoni.

         În secundele următoare, se stârni o învălmăşeală de nedescris în dreptul mesei prezidiului. Un cârd de doctoranzi se străduia să atragă atenţia asupra sa, făcând respiraţie artificială bătrânului savant pălit cu microfonul peste felinare. Pentru moment, strădaniile doctoranzilor păreau sortite eşecului, întrucât victima se încăpăţâna să nu respire. A fost chemată ambulanţa, paramedicii îi băgară un furtun de cauciuc pe nas potrivit normelor UE, însă în loc să-l racordeze  la tubul cu oxigen, îl prinseră din greşeală la butelia de aragaz.

         A rămas ca directorul administrativ să transmită condoleanţe   familiei răposatului.

         Apatic, docentul strivi fariseic o lacrimă imaginară-n colţul ochiului şi pendulă câtva timp căpăţâna-n sensul Sic transit gloria mundi. Şterse apoi ochelarii cu cravata sa de cinci copeici (cumpărată cu o jumătate de secol în urmă, în capitala „socialismului victorios”), îi aşeză tacticos pe nas şi privi cu interes microfonul mutilat, depus cu aferenţă-n faţa sa. Se gândea dacă era cazul să pună pe picioare o comisie multidisciplinară, pentru analizarea circumstanţelor în care fuse distrusă scula vorbitoare a onorabilei instituţii. „Poate punem şi de o temă de cercetare pe chestia asta” – se trezi vorbind omul de ştiinţă.

         ─ Aţi zis ceva de o temă de cercetare? îl iscodi, vizibil emoţionat, secretarul ştiinţific.

         ─ Ce temă! se reculese cu lehamite docentul. De unde temă-n tranziţia asta nenorocită către economia de piaţă? Dacă nu-s bani la buget! Apoi înturnându-se precaut la urechea clăpăugă a ciracului său ştiinţific, şopti cu acreală:

         ─ Ministeru’ Cercetării a alocat două miliarde unui institut bucureştean, să proiecteze closete ergonomice pentru fundurile puturoase ale parlamentarilor!

         ─ ??!

         ─ Pe onoarea mea!

         ─ Dacă-i pe aşa – mormăi sictirit secretarul, mă las de cercetare şi intru-n politică.

         ─ De ce n-ai zis-o de la început, neicuşorule! se aprinse docentul. Vino diseară la mine, să stăm de vorbă. Cunosc un lider de partid,  căruia nu-i suflă nimeni în ciorbă. L-au băgat ei  în vreo douăzeci-treizeci de procese de calomnie, da’ se ţine tare – nici dracu’ nu-l clinteşte. Acolo-i de noi!

         Orele fiind înaintate, prezidentul hotărî să pună capăt sindrofiei, sfătuind savanţii tineri să lase-n custodia secretariatului lucrările necitite.

         ─ Le vom publica într-o broşură specială, dedicată evenimentului – îi amăgi pe junii săi confraţi. Desigur, când se va găsi un sponsor să dea banii trebuincioşi pentru treaba asta.

         După care scaunele prinseră a scârţâi, somităţile începură să-şi dezmorţească mădularele şi-n câteva clipe se îngrămădiră să coboare scările stabilimentului.

         Un tânăr ascetic venit tocmai din Sighetu Marmaţiei, făcu opinie separată. Se porni să vocifereze-n fundul sălii că fuse tras pe sfoară, fiind văduvit de dreptul inalienabil al omului de ştiinţă de a susţine personal referatul cu care se înscrise.

         ─ Dacă asta, ce vedem aici, e democraţie - articulă răguşit ardeleanul,  atunci...

         Nu-l băgă nimeni în seamă. Curând glasul i se frânse-n puhoiul celor ce se îmbrânceau s-ajungă la birtul din subsolul clădirii, de unde se înălţa ademenitor miros de ciorbă de burtă. Şi – de necrezut! – ieftină, porţia de ciorbă nedepăşind un sfert din leafa omului de ştiinţă român.

____________________________

Schiţă pubicată în revista NEXUS new times magazine, sub pseudonimul Petrache Lupu.