Nea Ureche şi ghiuleaua

Motto:

Contra prostiei şi zeii luptă în zadar.
(Friedrich von Schiller, poet şi dramaturg german).

 

- Frumoasă-i ţara voastră! exclamase deunăzi un turist din Frankfurt. Păcat că e locuită! adăugase cu amărăciune-n  glas.

- ???

- Du-te-n cătunul N., din Curbura Buzăului, unde m-ai trimis să-mi „încarc” bateriile. Te vei convinge singur.

Şi m-am dus unde m-a îndemnat neamţul. Ce am văzut şi aflat la faţa locului - Dumnezeu cu mila! Dar s-o luăm domol, cu câteva date orientative întru lămurirea cititorilor, că nu dau turcii. 

Becisnica obşte din cătunul N. e alcătuită din hominizi ciufuţi, nespălaţi, cu priviri opace şi leneşi cât încape. În „compensaţie”, tipii sunt grei de cap şi slabi în virtute, fiind gata oricând să „şunteze” cu securea căpăţâna vreunui semen, pe care li se pune pata. Mai ales când se aghezmuiesc cu poşirca locală, pritocită-n alambice de aramă coclită și limpezită cu detergent.

Un cunoscut antropololog pe care îl dusem în acea fundătură, fuse de părere că zurbagii ăia puteau fi urmaşi degeneraţi ai unor dezertori romani, stabiliţi din timpuri străvechi pe acele binecuvântate meleaguri. Interesant era şi faptul că peste jumătate dintre localnici purtau acelaşi nume de familie, cu rezonanţă întrucâtva iberică. La acea subspecie bipedă se observa şi o pronunţată sleire biologică, determinată, îndeosebi, de repetate căsătorii făcute între indivizi cu grade de rudenie apropiate.

Cătunenii detestă munca fizică din toţi rărunchii, deşi nici mintea nu-i scoate afară din casă pentru treburi mai subtile. Probabil n-au aflat că mişcarea face bine dezvoltării omului şi poate urni şi altceva din lăuntrul tigvei sale, decât gărgăunii zămisliţi din născare.

Natura fuse vădit prea darnică cu itanii ăia, oferindu-le pe de-a moaca cele trebuincioase traiului de zi cu zi, fără să-i împingă de la  spate să pună osul la treabă. Ei înşişi erau de părere că viaţa le era uşoară, lipsită de griji. Iarba pentru vaci şi capre creşte singură pe coclauri, râmătorii găsesc ghindă pe săturate-n pădure iar raţele şi gâştele se ghiftuiesc scormonind prin tăul din viroaga aşezării. Cele de trebuinţă pentru făcut mămăligă şi duhănit, pot fi lesne procurate la târgul din şes în schimbul a două-trei orătânii cufurite şi o doniţă de afine stafidite. Rachiul îl prepară an de an din mere pădureţe intrate-n putrefacţie iar sarea pentru bucate o scot dintr-o bortă, scobită-n râpa din vale. Trai pe vătrai, nineacă!    

În contrapartidă, cătunenii respectă dărnicia Naturii, potrivit propriilor idei. Peste tot zac împrăştiate gunoaie, cadavre de animale răpuse de felurite boleşniţe, mormane de recipiente murdare din plastic, zdrenţe şi alte lucruri de prisos. Mai ales în albia pârâului din buza cătunului şi-n preajma izvoarelor cu apă de băut. De-l întrebi pe câte unul de ce deşartă gunoiu-n gârlă, te priveşte cu mirare şi pe dată-i sare pârţagul.

- Da’ unde mă-sa ai vrea să-l arunc?!   

Geografic vorbind, cătunul N. e înghesuit pe un versant golaş, frânt în două de o ulicioară strâmtă şi întortocheată, mărginită de garduri fantomatice din uluci decoloraţi de soare şi cătiniş uscat. Mai tot timpul uliţa e ticsită cu glod argilos, balegi şi băltoace cu urină de animale, deasupra cărora roiesc nestingherite batalioane de muşte sâcâitoare.

Nevrând a se deşela cu munca în folosul obştii, cătunenii au lăsat de izbelişte uliţa şi aşteaptă de generaţii să apară vreun Cuza Vodă să-i mântuie, dregând-o cu pietrişul aflat la doi paşi distanţă. Cu timpul au deprins meşteşugul de a se avânta vitejeşte peste glod şi balegi sărind de la un gard la altul, cramponându-se cu ghearele şi cu dinţii de uluci şi cătiniş, fără să-şi înămolească izmenele mai sus de noadă.

De se abate vreun străin pe acele coclauri uitate de Dumnezeu, scoborând cu trudă către părâul din vale, droaie de scăfârlii neţesălate se iţesc de îndată de după zăplazuri, drămăluind din priviri neghioabe şansele veneticului de a scăpa nevătămat din acea tină ancestrală. Printre „spectatorii” de odinioară aninaţi pe garduri se afla şi un bătrân veteran de război, ce fuse văduvit de urechea stângă şi de o bucată de ţeastă pe frontul din Transnistria. Din cauza beteşugului său, cătunenii îl porecliseră „nea Ureche”. Înainte de a fi mânat la luptă, nea Ureche făcuse două săptămâni de instrucţie pe sponci, încercând să deprindă - fără prea mare succes! – care-i stânga şi care-i dreapta. La sfârşitul celor paişpe zile reglementare de şcolire cazonă, sergentul instructor agâţase de gâtul râcanilor câte o puşcă şi fură îmbarcaţi de-a valma în vagoane de vite, spre a fi duşi pe front să moară pentru patria-mumă.

Ajuns la locul măcelului, itanul nostru strânse zdravăn puşcociu-n palme şi pornise hotărât la atac. Neavând habar încotro să ţintească, începu să tragă asupra propriilor camarazi. Înspăimântați, comandantul companiei şi căţiva dintre gradaţii săi se aruncară fulgerător la pământ, gândind că ruşii sparseră frontul şi pătrunseră deghizaţi în rândul trupelor române. Printre „inamicii” seceraţi de cătunean pieri şi sergentul oltean Ţiţirigă, ce-l instruise cu atâta iscusinţă pentru bătălie. Norocul celorlalţi a fost că, în clipele următoare, tembelul cu nume iberic se împiedică-n dârlogii armei din dotare iar un şrapnel rusesc îi smulse urechea şi o fârâmă din scăfârlie.

Bucuros că scapă de tont, comandantul unităţii îi semnă rapid ordinul de demobilizare şi-l trimise la vatră cu două conserve de fasole-n raniţă şi un certificat medical cu un diagnostic încâlcit, pe care nici doctorii cei mari nu-l puteau desluşi. Pensie de invalid de război nu apucase. Regimul comunist instalat de ruşi în fruntea ţării, fuse de părere că nea Ureche luptase împotriva Uniunii Sovietice şi că în loc să ceară pensie, să fie mulţumit că nu e băgat la închisoare drept criminal de război. Cum cătunenii una mestecă - alta înghit, nea Ureche se pricopsise şi cu porecla criminalu’.        

Într-una din zile, bătrânul nea Ureche-criminalu’ puse desaga-n spinare, se înarmă cu o vechitură de târnăcop şi se îndreptă în silă către râpa din vale. Trei săptămâni îl cihăise baba la cap s-aducă sare din ştiuta bortă, pentru pus bureţi la murat.

Sosind la „ocnă”, veteranul orândui milităreşte cele de trebuinţă, puse desaga sub căpătâi şi se-ntinse la umbra unor bălării pentru oleacă de somn reparator. N-apucase bine nea Ureche să pornească porcii la jir, că fuse luat cu asalt de zeci de căpușe hămesite, hotărâte să-şi facă plinul pe seama bietului creştin.

Surprins de neaşteptatul iureş al goangelor, Nea Ureche sări ars în catalige şi prinse a se scârpina pe unde apuca, blestemând să s-aleagă praful şi pulberea din toate lighioanele pământului. Rămase derutat cu sarsanaua-n mână şi medită dacă era cazul să amâne pe altădată scobitul după sarea aia afurisită. Spre lauda sa, ajunse totuşi la concluzia că era de preferat să-şi pună mădularele-n mişcare, decât să redevină paratrăsnetul boscorodelilor babei sale. În consecinţă, scupă-n palme, apucă târnăcopul şi izbi cu lehamite-n sărătură.

Cu un huruit înfundat malul se nărui peste nea Ureche, prinzându-i ţurloaiele ca într-o menghină. Pentru o clipă, sărmanul zevzec crezu că-i sunase ceasul ăl de pe urmă. Curând, surpătura se ostoi iar un proiectil ruginit de artilerie ieşi la iveală şi se prelinse încet către căpăţâna betegită a veteranului nostru. După un slalom şovăielnic prin ţărână, ciudăţenia se opri la două deşte de nasul lui nea Ureche. Livid de spaimă, omul se retrase cu prudenţă din prăvălitură – dacă povârnişu’ îl îngropa  de viu?! - şi se holbă la pleaşca ce dăduse peste dânsul. „Prost să fii, noroc să ai!” – îşi amintise o vorbă din bătrâni.    Satisfăcut de cele văzute, pescui din buzunarul nădragilor beşica de porc cu mahorcă şi, cu ochii-ţintă la obuz, încropi cu socotinţă o ţigară dintr-un petic de jurnal soios. Scăpără amnarul, trase câteva fumuri impuţite şi începu a-şi scărpina vârful nasului cu unghia policarului. Un gând tainic prinse a se infiripa prin cei trei neuroni ai tigvei sale.

- Asta e! exclamase decisiv bătrânul veteran.

Scormoni la iuţeală după câţiva bulgări de sare, îi îngrămădi în desagă, puse proiectilul deasupra şi legă zdravân sarsanaua la gură. O aburcă icnind în spinare şi se tot duse cu paşi legănaţi către casă.

Ajuns în bătătură, deşertă sarea babei într-o doniţă, după care se retrase pe nemâncate sub un şopron dărăpănat şi se puse pe treabă. Se căzni o noapte întreagă, la lumina chioară a unui felinar afumat, să meşterească o nicovală dintr-un butuc de tăiat lemne şi proiectilul de artilerie găsit în râpa din vale. Pentru a spori randamentul tehnologic al utilajului, fixă ghiuleava cu focosul în sus!

A doua zi către prânz, nea Ureche-criminalu’ ieşi năduşit cu ilăul în ogradă şi-l aşeză tacticos la umbra unui copac scorburos. În aceeaşi clipă, din scobitură ţâşni o pupăză înspâimântată şi se mistui către râpa din vale. Se vede treaba că animalul avea mai multă glagore decât cătuneanul nostru şi intuise ce avea să urmeze.

Nea Ureche luă coasa, îi puse tăişul pe vârful proiectilului şi începu s-o bată uşurel cu ciocanul.              

- Băi, nea Ureche, nu mai bate coasa aia, că e periculos! îl sfătui un vecin căţărat pe zăplaz, holbându-se nedumerit la scula nemaivăzută.

- ???

- Nu vezi ce ţuguiată e măgăoaia aceia? Dacă-ţi sare vreun şpan de coasă-n ochi!

- Măi, ţâcâ, eu sunt veteran de râzboi, nu puţoi civil ca tine! se burzului nea Ureche-criminalu’. Ştiu mai bine cum se umblă cu chestiile astea. Când luptam în Trans...

Trei zile s-a canonit biata babă să scuture de prin copaci   rămăşiţele lui nea Ureche. Cel mai abitir ia dat de furcă tigva acestuia, ce se priponise cu un rânjet sinistru în vârful nucului din faţa casei. Legiștii îndriduiţi să facă autopsia cadavrului, se chinuiră zile-n şir să pună cap la cap rămăşiţele lui nea Ureche, până îşi dădură seama că, de fapt ei trebuiau să disece ceea ce cususeră cu atâta râvnă. Cedând nervos, se apucară să se spurce ca ţiganii la uşa cortului.

La câteva luni după îngropăciunea a ceea ce fuse nea Ureche-criminalu’, îşi făcuse apariţia şi bătrânul vecin cârcotaş. Venea şontâc    sprijinit în cârje, de la spitalul judeţean. Per ansamblu, scăpase ieftin. Explozia îi smulse doar un picior, patru deşte la o mână, o jumătate de falcă şi un ochi. Schija din fesă n-o punea la socoteală, întrucât ţinea cumpână piciorului lipsă. Una peste alta, moşul ieşise întrucâtva în câştig, pentru că în deflagraţie pierise şi muierea sa cea rea de gură. După ce se mai întremă niţel, moşneagul începu să trebăluiască-n proptele prin orgradă şi să arunce câte o căutătură semnificativă în direcţia văduvei lui nea Ureche. Fiind chior, întorcea capul ceva mai câş, întrucâtva asemânător cu marinarul de la Cotroceni.

Baba, deşi înţelese perfect mesajul, se făcea că plouă. Azi aşa, mâine aşa, până ce masculul împuţinat de organe îşi pierduse răbdarea şi abordă frontal problema. Îi propuse bătrânei să-şi împreuneze „avutul” şi destinele potrivit datinei străbune, asigurând-o că în ce-l priveşte, totul era în regulă.

La ce regulă s-o fi referit pehlivanul, numai el ştia. Baba răstâlmăci în felul ei tâlcul vorbelor sale, gândind că moşul era apt de împerechere. Drept care ceru timp de gândire, să nu zică satu’ că bucăţile lui nea Ureche nu se răciseră-n groapă iar dânsa umblă tiva după măritiş.

Într-o dimineaţă răcoroasă de toamnă, baba se duse-n pădure s-adune urzici pentru ciorbă şi-l surprinse pe moşneag cu izmenele în vine, uşurându-se într-o găvană. Rămase siderată. Bătrânul avea şi fuduliile lipsă la inventar! Văzând grozăvia, baba începu să urle ca din gură de şarpe că pezevenchiul a dus-o cu preşul, spunâd că e în regulă, acolo unde nimic nu era în regulă. Şi că ea nu se va mărita în ruptu’ capului cu un prăpădit de scapet - şi cu asta, basta!

Morala, dacă mai există aşa ceva în siluita noastră democraţie postdecembristă, ar fi următoarea: „Bărbaţi, ţineţi cu dinţii de fuduliile voastre! Nu de alta dar să nu păţiţi ca moşneagul din cătunul N.”