Permisia

Clubul sportiv al Armatei. În curtea dreptunghiulară pavată cu dale terciuite din beton antebelic, sportivii militari în termen stau aliniaţi în doru’ lelii, aşteptând să-nceapă regulamentarul raport de dimineaţă. Şoni, scundul luptător de greco-romane, e necăjit. Primise vestea că-i murise mama, într-un sat din Transilvania.

Când răbdarea răcanilor atinse punctul de fierbere, îşi făcu apariţia locotenentul-major, comandantul plutonului. ’Nalt, costeliv, ferchezuit proaspăt, scuipă cu meşteşug chiştocul ţigării la picioarele sergentului şi se postă plin de importanţă în faţa „frontului”. După ce primi raportul – atâţia prezenţi, atâţia învoiţi, niciun absent –, ofiţerul cântări din ochi grămada de matahale şi constatând că nu lipsea nemotivat mai mult de jumătate din efectiv, dădu „liber” cioflingarilor vârâţi cu sila-n ţoale ostăşeşti şi se puse-n mişcare în direcţia popotei, de unde adia un plăcut vânticel cu iz de ciolan cu fasole.

Şoni ieşi iute-n faţă, duse palma întinsă la boneta pusă de-a curmeziş pe scăfârlie şi i se adresă cu obidă.

         ─ Tovariş locotent-major, murit mă-ta!

         ─ ?!

         ─ Dai la mine szabadság*, merge acasă. Dai nu dai, pizda mă-tii, eu tot pleci!**

Ofiţerul încremeni de uimire. Când îşi veni în fire, o luminiţă vicleană începu să-i joace-n priviri. În sfârşit, se ivise prilejul să bage un porc de sportiv în arestul Garnizoanei. De când aştepta pleaşca asta!

Făcu degrabă stânga-mprejur şi porni glonţ către biroul comandantului de companie, să-i raporteze cazul. Mânat însă de un reflex dobândit de-a lungul anilor de serviciu militar, în loc s-o ia pe unde trebuia, cârmi spre popota ofiţerilor. În pragul uşii dădu nas în nas cu colonelul Varody, zis Tataia, locţiitorul politic al clubului. Neavând încotro, raportă superiorului ce şi cum se-ntâmplase.

Tataia era bine dispus; tocmai isprăvise un mic-dejun copios, preparat anume pentru colonei. Se scobea mulţumit în dinţi, cu gândul la  binemeritata siestă, ce avea să urmeze în intimitatea cabinetului său de politruc. După ce ascultă bălmăjeala locotenentului-major, îi atrase cu blândeţe atenţia că exagerează, făcând din ţânţar-armăsar. De bună seamă că soldatul Şoni, nedeprins cu graiul românesc, vruse să zică „pizda mă-sii, eu tot plec”. Şi ordonă năbădăiosului subordonat să-l trimită pe Şoni trei zile în szabadság, să-şi rezolve problemele familiale.

De necaz, frontavoiul se înegri ca tăciunele şi se precipită în direcţia birtului din colţul străzii. Cinşpe minute mai târziu era beat criţă şi pus pe tărăboi. De acolo îl pescui o patrulă militară şi-l depuse în arestul Garnizoanei.

    

─────────

  *Szabadság (limb. mag.): permisie

**Dialogul este real. A avut loc întocmai. (N.a.)