Repair shoes

Pe strada Virtuţii din Bucureşti, îşi ducea traiul de azi pe mâine un biet cârpaci, ce peticea încălţările scâlciate ale amărâştenilor din cartierul Militari. De ce se numea strada Virtuţii, nimeni nu ştia. Probabil că vreun edil înzestrat cu simţul umorului, o botezase astfel. Pentru că, mai ales la orele serii, strada cu pricină colcăia de beţivi, tâlhari, proxeneţi, prostituate şi alte „vipuri” certate cu legea.

Cârpaciul avea o chichineaţă ca vai de lume, improvizată sub scara unui bloc de locuinţe. Pe uşa vopsită-n verde ţipător, atârna o plăcuţă galbenă, prinsă-n două cuie ruginite, pe care scria cu litere negre, şovăitoare: Repar pantofi.

După revoluţia (sau ce o fi fost) din decembrie ’89, cârpaciul îşi îndreptă spinarea, trase-n piept aerul libertăţii, smulse revoltat firma comunistă şi puse alta capitalistă, pe care un binevoitor scrise-n englezeşte: „Repair shoes” –, adică, repar pantofi. Sub noua firmă,   cârpaciul agăţă un carton maroniu, pe care măzgălise cu litere galbene:  „Pun pingele la tălpi şi alte lucrări de cizmărie”; iar ceva mai jos, lipi cu pap un dreptunghi din hârtie de ambalaj, al cărui conţinut strepezi dinţii clienţilor săi amărâşteni: Plata numai în dolari!

Astea fiind zise, începând cu ziua următoare, cârpaciul refuză să pună flecuri şi pingele la încălţările scâlciate ale românilor şi se puse pe aşteptat, cu ochii zgâiţi la uşa vopsită-n verde, să apară englejii, americanii, nemţii şi alte naţii occidentale, ca să le cârpească botinele.

Aşteptarea se dovedi zadarnică. Niciun englez, american sau neamţ nu se ivi în pragul uşii verzi, pentru a cere să i se peticească încălţările. Într-un târziu, îşi făcu apariţia un ţigan borţos, între două vârste şi pretinse să fie puse blacheuri noi, la „ştiucile” sale bej. „Romulanul” pierduse blacheurile cu o noapte-n urmă, când fuse nevoit să-şi ia urgent tălpăşiţa de la portiera unei limuzine străine, fiind surprins de doi poliţişti pe care n-apucase să-i „ungă”.

Cârpaciul refuză indignat pretenţiile individului şi îi atrase atenţia,  că el pune blacheuri numai pentru engleji, americani, nemţi – şi numai pe dolari.

─ N-ai văzut ce scrie pe uşă? îl muştrului pe neştiutorul muşteriu.

─ Şi câte parai iei, bre, pentru o pereche de blacheuri? se zborşi omul de culoare.

─ Depinde! se umflă în pene proaspătul întreprinzător capitalist, neavând habar care era cursul dolarului pe piaţa bancară. Douăzeci – treizeci de dolari, reparaţia.

─ Treizeci de dolari, pentru două căcaturi prinse-n şase cuie?!

─ Alteori cer şi mai mult - supralicită cu îngâmfare cârpaciul. Când am prea mulţi muşterii iau şi patruzeci de dolari pentru o pereche de pingele.

─  Şi faci multe reparaţii din astea? se interesă minoritarul, cu o căutătură piezişă.

─ Destule! răspunse posac cârpaciul, aruncând o privire încruntată spre uşă – semn că „audienţa” se isprăvise.

Ţiganul se uită tăcut la tocurile zdrelite ale „ştiucilor” sale bej, se scărpină îngândurat în chica-i neţesălată şi părăsi văgăuna, fără să scoată o vorbă.

În dimineaţa următoare, locatarii blocului văzură uşa verde atârnând într-o balama, firma cu „Repair shoes” călcată-n picioare iar în fundul chichineţei – printre calapoade, cuie şi felurite scule împrăştiate-n toate părţile – zăriră o mogâldeaţă zdrenţuită, cu ţeasta năclăită de sânge. Un geamăt nevolnic îi vesti, că lăudărosul cârpaci n-o mierlise.

Văzând grozăvia, o bătrânică miloasă începu s-alerge bezmetică de pe un trotuar pe altul, implorând trecătorii să cheme ambulanța. Dacă n-apucase fudulul „capitalist” să-şi pună şi bodyguard la uşă…