Spovedanie la Schit

─ Fiule, pune mâna pe kalaşnikov şi jură că vei spune adevărul.

─ Jur, părinte!

─ Ai fost terorist în Revoluţia din decembrie  '89?

─ Am fost terorist, părinte.

─ Bine. Păcatul mărturisit, e pe jumătate iertat. Să ne ocupăm de cealaltă jumătate. Ai fost teroristu’ lui Ceauşescu?

─ Părinte, la început nici noi, teroriştii, nu ştiam ai cui suntem. Abia după ce regizorul ăl bătrân a distribuit rolurile, am aflat că eram teroriştii lui Ceauşescu.

─ Ai tras din toate poziţiile?

─ N-am tras, părinte.

─ Cum n-ai tras? Tătucu-emanatu’ zicea că voi trăgeaţi din toate poziţiile.

─ S-a înşelat, părinte. Eu trăgeam din stânga, Hasan din dreapta, Vorobiev ţintea la ţurloaie, iar Boştină din America...

─ Ce-i cu Boştină din America?

─ Ăla trăgea din spate. Toţi procedau la fel. Tătucu-emanatu’ habar n-avea de strategie militară, credea că trăgea câte unul singur. Doar nu eram cotarle-n călduri, să ne încârligăm în toate poziţiile!

─ Se iartă şi asta, fiule. Dar auzit-ai pe actorul cela peltic   recitând la microfon, în lumina reflectoarelor: „Nu tradgeţi! Predaţi-vă! N-aveţi nici o sansă!”?

─ N-am auzit, părinte.

─ Cum n-ai auzit? Ăla repeta întruna, ca papagalul: „Nu tradgeţi! Predaţi-vă! N-aveţi nici o sansă !”

─ Cum era să-l aud, părinte, dacă-n timpu’ ăla eram sub pământ!

─ Ce făceai sub pământ? Fachirism?

─ Nu, părinte. Împreună cu alţi fârtaţi căram muniţie prin tunelu’ ce leagă clădirea CC-ului, de Palat.

─ De unde luaţi muniţie?

─ Din subsolu’ CC-ului. Acolo era muniţie căcălău.

─ Şi unde o duceaţi?

─ La ortacii din Palat. Că li se împuţinase recuzita iar regizorul ăl bătrân voia să mai tragă o dublă.

─ Treacă şi asta de la Cel de Sus. E adevărat că în bulibăşeala aceea, au fost văzute şi niscaiva ciudăţenii paranormale?

─ Adevărat, părinte.

─ Ce ai observat?

─ Am văzut în clădirea CC-ului un holbat cu puţa ciomită, fără gât, care începuse să facă gât că „stimaţi tovarăşi” suna ca dracu’. Cu „stimaţi tovarăşi” voia Tătucu-emanatu’ să electrizeze masele!

─ Altă ceva, ce ai mai zărit?

─ Părinte, mai era o drăcovenie, ce ne dădea fiori reci pe şira spinării...

─ Spune, fiule, nu te codi; eşti la spovedanie.

─ Mi se-ncreţeşte pielea, numai când mă gândesc la asta. Când noi, teroriştii lui Ceauşescu, trăgeam spre balconu’ clădirii CC-ului în care se înghesuiau „emanaţii” – luminaţi de reflectoare ca-n palmă! – gloanţele noastre o luau câş, ca la slalom.

─ ???

─ Când ţinteam în „emanaţi”, proiectilele nimereau ba-n Biblioteca Universitară, ba-n celelalte clădiri din jur, ba-n zurbagii din piaţă. Numai în „emanaţi” – nu!

─ Ţevile armelor voastre fost-au strâmbe?

─ Nu, părinte. Erau drepte, bine ghintuite şi perfect calibrate.

─ Mare minune!

─ N-ai văzut şi matale că toate clădirile din jur erau terciuite de gloanţe, numai clădirea CC-ului scăpase fără nici o zgârietură?

─ Asta se cheamă minune drăcească, fiule. Voi, teroriştii, n-aveaţi nici o vină. Cum era să împuşcaţi nişte emanaţii? Pe semne erau emanaţii de pucioasă, de ale lui Satan!

─ Aşa o fi, părinte, matale tebuie să ştii mai bine.

─ Vorbeşte mai departe, fiule. Găsitu-sa – ori ba – un metru cub de dolari în cădirea CC-ului?

─ Găsit, părinte; s-a găsit.

─ Ce s-a făcut cu bănetul acela?

─ Întâi şi-ntâi, fiecărui „emanat” mai de soi i s-a pus în sacoşă câte un milion de dolari, număraţi de un gealat mustăcios de la Patriarhie...

─ ?!

─ ...apoi, între două ieşiri pe balconu’ luminat de reflectoare, câte un cârd de „emanaţi” mai mititei după ce îşi încasa peşcheşu’, se repezea prin încăperile CC-ului şi înşfăca tot ce se nimerea – bijuterii, electronice, albituri... Unu’, cu mutră de guşter, a manglit până şi izmenele lui Ceauşescu, agăţate-n baie la primeneală.

─ Dar revoluţionarii de afară, nu ştiau ce se întâmpla în lăuntrul clădirii?

─ Gloatei i se arunca din când în când câte un braţ de „opere” de-ale lui Ceauşescu, portrete, tampoane cu sugativă... Să fi văzut cu ce înverşunare jucau tontoroiul pe relicvele alea comuniste!

─ Deşertăciuni lumeşti, fiule.

─ Deşertăciuni-deşertăciuni, părinte, dar eu tot nu înţeleg cum poate fi cineva sărac, având un milion de dolari sub saltea.

─ Asta e iarăşi minune, fiule. Crede şi nu cerceta!

─ Cred şi nu cercetez, părinte, că n-am încotro. Dar cu un milion de dolari la teşcherea, puteam să fac şi eu pe cinstitu’.

─ Ce e permis lui Jupiter...

─ ...nu e permis boului; ştiu, părinte, dar prea e strâmbă lumea în care trăim.

─ Nu suntem noi hărăziţi să judecăm strâmbătatea acestei lumi. Pentru asta există parlamente, guverne, justiţie...

─ Justiţie?!!!

─ Crede, fiule, e mai bine pentru liniştea ta sufletească. Ca să rămâi împăcat cu tine însuţi, mai ai ceva pe suflet? Văzut-ai în Revoluţie ceva ce ţi s-a părut de neînţeles?

─ Un singur lucru, părinte. Am văzut haite de căcănari bine hrăniţi, cu mutre de activişti de partid, înţoliţi în uniforme militare noi-nouţe – toţi cu epoleţi de căpitan. Şi un chior putea observa că nu erau deprinşi cu milităria. Nu ştiau nici măcar să-şi încheie nasturii la mantale. Şi armele lor erau ciudate.

─ Ciudate?

─ Aveau pistoale-mitralieră cu ţeavă lungă şi se sprijineau în ele ca ciobanii-n bâte, la păscutul oilor. Ce hram purtau cioflingarii ăia, părinte?

─ Erau de capul lor acei căpitani?

─ Nu, părinte. Era cu ei câte un locotenent-colonel rezervist, cu mutră hămesită. Se vedea de la o poştă că puţoii ăia se ghiftuiau la cantinele-restaurant ale partidului, în timp ce locotenent-coloneii rezervişti ciuguleau „tacâmuri” cumpărate la Alimentara.

─ Necunoscute sunt căile Domnului!

─ Ar mai fi ceva, părinte...

─ Spune, fiule, nu te sfii. Limpezeşte-ţi cugetul.

─ Elicopteru’ care lansa rachete aer-sol asupra Capitalei...

─ ?!

─ Ce era cu însemnele de identificare de pe fuzelaj, acoperite-n pripă cu vopsea maronie?

─ Nu vorbi în dodii, fiule! Deunăzi a mai trecut un păcătos pe aici şi a întrebat de însemnele alea. A trebuit să-l ducem la mănăstirea Tanacu, la exorcizare!

─ Sfiinţia ta, eu...

─ Te mai pot ajuta cu ceva, fiule?

─ Nu, părinte, Doamne fereşte! Decât aşa ajutor... mai bine mă descurc singur. Am certificat de revoluţionar, mi-au dat spaţiu comercial pe de-a moaca, impozit nu plătesc... Dacă nu curge, pică.

─ Atunci du-te cu Dum... hm! Umblă sănătos, fiule!

─ Umblu, părinte; dar pot să te întreb şi eu ceva pe matale?

─ Întreabă.

Beretta ce iţeşte de sub sutana sfinţiei tale, e din ăla fără recul?

─ Păstrează taina spovedaniei, fiule, de vrei să ţi se ierte păcatele. Amin!

                                                                                               

P.S. Autorul nu deţine alte date referitoare la evenimentele din decembrie’89, ce ar putea face obiectul unor viitoare scriituri umoristice. În privinţa banilor găsiţi de „naşii” revoluţionarilor în clădirea C.C.-ului, detaliile au fost furnizate de mustăciosul de la Patriarhie. Ăsta s-a arătat revoltat de modul în care a decurs împărţeala, declarând textual: „Cu mâna mea am numărat milionul de dolari şi i l-am pus în sacoşă. Pentru asta nu îl iert în vecii vecilor!”

Cât priveşte restul amănuntelor relatate în spovedania mai sus, autorul mulţumeşte pe această cale fostului revoluţionar Ion Amărăşteanu, în prezent prosper posesor al unui cărucior cu rotile second-hand şi a unei cârje de mesteacăn.

 

Precizări din partea autorului

Schița cu titlul Spovedanie la schit a fost scrisă la începutul anului 1992. A fost publicată în revista Nexus new times magazine în luna octombrie 2009,  sub pseudonimul Petrache Lupu. Cu acel prilej am menționat în textul schiței și exorcizările de la mănăstirea Tanacu, după relatările apărute în presă începând cu luna iunie, 2005. Titlul schiței Spovedanie la schit nu are nicio legătură cu titlul romanului Spovedanie la Tanacu, scris de romanciera Tatiana Niculescu – Bran, purtătoarea de cuvânt al președintelui României, Klaus Ionannis.