Teledetecția extrasenzorială și economia de piață

         Octombrie, 1987. Primesc un apel telefonic de la colonelul Constantin C., operator extrasenzitiv de la M.Ap.N, care îmi cere ajutorul într-o chestiune ce nu suferea amânare. Undeva în teritoriu, în câmp deschis, se pierduse o bornă geodezică a armatei. În cazul în care nu putea fi localizată, era necesară refacerea măsurătorilor topometrice pe o suprafaţă de câteva sute de kilometri pătraţi pentru repoziţionarea reperului dispărut – operaţie complexă şi totodată costisitoare.        

         Cotele de pe hărţile de Stat Major ale armatelor participante la Tratatul de la Varşovia erau axate pe nivelul de referinţă al Mării Baltice, fiind materializate în teren prin stâlpi din beton îngropaţi sub nivelul solului, având la capătul superior câte o placă metalică circulară, pe care erau imprimate abreviera DTM (Direcţia Topografică Militară), cota locului şi anul în care au fost făcute măsurătorile topometrice. Pe verticala bornei se construia de regulă o baliză geodezică din lemn de formă piramidală, pe vârful căreia se fixa un reper vizibil până la următoarele două balize – şi aşa mai departe. Întrucât România este situată fatalmente la porţile orientului, balizele erau împuţinate sistematic de către localnici, iar lemnul furat era folosit pentru diverse nevoi gospodăreşti. Din această cauză, localizarea unei borne subterane  în lipsa balizei geodezice era o adevărată aventură.

         Colonelul Constantin îmi spuse că dânşii căutau de două luni de zile borna rătăcită, săpaseră aproape tot câmpul acela, utilizaseră şi detectoare de mine antipersonal dar fără nici un rezultat. Trebuie că situaţia devenise presantă, dacă nu chiar periculoasă pentru ofiţer de se încumetase să treacă peste orgoliul său visceral şi să apeleze la sprijinul meu.

         I-am răspuns că, în principiu eram de acord să-i ajut – deşi căutarea bornelor geodezice nu intra în atribuţiile mele – dar am cerut să fiu plătit pentru treaba asta. Întrebat câte zile îmi trebuiau să localizez extrasenzitiv ţinta, am răspuns că două ore îmi ajung. (În realitate, erau suficiente două-trei minute, dar vroiam să urc preţul serviciului solicitat!)

         ─ Şi cât cereţi pentru treaba asta? se interesă, vădit iritat, colonelul Constantin.

         ─ 20.000.

         ─ Cât?!

         ─ 20.000 lei. Salariul unui director de fabrică, pe o lună de zile – am precizat eu.

         ─ 20.000, pentru două ore de muncă?!

         ─ Tovarăşe colonel – am încercat să-l aduc cu picioarele pe pământ, pentru cele două ore de muncă, cum le ziceţi dumneavoastră, am cercetat acest fenomen timp de douăzeci de ani.

         Debusolat de cerbicia de care dădeam dovadă, ofiţerul încercă să mă ia cu binişorul. Îmi ceru să prestez corvoada pe gratis, invocând patriotismul, valorile socialismului multilateral dezvoltat, bla-bla...

         Am rămas ferm pe poziţie.

         Atunci a recurs la un şiretlic care, socotea el, urma  să mă dea gata. A cerut să-mi aduc aportul la localizarea bornei în cinstea unei conferinţe naţionale a PCR, ce urma chipurile să aibă loc nu peste mult timp.

         Eu – nimic!

         ─ Şi câţi bani cereţi, domnule Rudan?! se enervă de-a binelea colonelul.

         ─ 20.000. N-aţi reţinut ce v-am spus?

         Se auzi un muget înfundat, după care convorbirea telefonică se întrerupse.

         Peste câteva zile se înfăţişă cu un nou apel.

         ─ V-aţi răzgândit?

         ─ Nu.

         A izbit iarăşi receptorul de furca telefonului. Avea un temperament năbădăios colonelul extrasenzitiv Constantin C.

         Am aflat ceva mai târziu că bieţii ostaşi săpară câmpul acela până la sfârşitul lunii decembrie, când pământul îngheţase bocnă şi a fost necesar să pună mâna pe târnăcoape. N-au găsit borna. S-a preferat cheltuirea unui purcoi de bani şi o grămadă de timp risipit de-a surda pentru refacerea măsurătorilor topometrice, decât să fie acceptată plata sumei modice cerute de mine. Statul socialist nu-şi putea permite să plătească unui muritor de rând 20.000 lei, pentru două ore de muncă. „Cu asemenea retribuţii, unde am ajunge?!” se crucise ulterior securistul ce primise ordin să mă iscodească pentru a afla de ce refuzasem acea sarcină patriotică.

         În vara anului 1996, la solicitarea generalului de divizie Vasile Dragomir, fost şef al Direcţiei Topografice Militare, am căutat un reper geodezic asemănător în judeţul Hunedoara, în zona Cărbunăria. L-am reperat de la câţiva kilometri distanţă prin teledetecţie extrasenzorială şi l-am localizat în subsol cu precizie de plus/minus10 mm. Când s-a apucat generalul să scurme pământul în locul indicat de mine, a dat de placa metalică fixată deasupra bornei din beton. Iată cum descrie generalul Dragomir acel eveniment paranormal, într-un interviu publicat în ziarul Libertatea din 20 mai 2003: „Am lucrat cu Vasile Rudan, pentru că ştiam ce poate. S-a învârtit puţin în loc, a prins direcţia şi în câteva minute a găsit borna”.

         Dar în anul de graţie 1996 eram deja cu un picior în economia de piaţă, iar relaţia dintre beneficiar şi executant se statornicea după criterii întrucâtva mai apropiate de cele din statele occidentale.