Potrivit teoriilor acceptate de majoritatea comunităţii ştiinţifice referitoare la evoluţia civilizaţiei tehnologice de-a lungul timpului, lucrurile par să fie simple. Omenirea a decolat – pe verticală – din paleolitic (epoca pietrei cioplite), a înaintat cu tenacitate prin neolitic (epoca pietrei şlefuite), a trecut ceva mai discret prin epoca bronzului (încă nu s-a lămurit unde s-a rătăcit epoca aramei şi cum a fost uzinat ulterior aliajul cupru + staniu = bronz) şi s-a ancorat temeinic în epoca fierului, de unde a prins un cap de pod bine înfipt în ceea ce numim cu mândrie era nucleară.

După era nucleară, susţin capete lucide, va urma iarna nucleară; după care, cu puţin noroc vom putea încerca din nou să ne ridicăm pe membrele posterioare şi – de ce nu? – să reedităm o decolare asemănătoare. Pentru că, argumentează savanţii, omul e dotat cu o rezistenţă biologică nemaipomenită faţă de vitregiile naturii – şi o amnezie pe măsură, aş adăuga eu – putând sări cu iuţeală din era nucleară direct în paleolitic; sau în neant, în funcţie de împrejurări.

Dacă stăm să ne gândim bine, la ora actuală nici n-ar fi necesar ca vreun galonat sărit de pe fix să apese trăgaciul nuclear, pentru a pulveriza fragila noastră civilizaţie tehnologică. În jurul Pământului se învârt haotic  peste 2000 de asteroizi de dimensiuni apreciabile ce pot lovi fatal planeta, începând chiar din clipa următoare. Altfel spus, avem „şanse” serioase să dispărem ca specie, înainte să ne lămurim pe deplin dacă actuala civilizaţie tehnologică este prima, a doua, sau cine mai ştie a câta pe Pământ. Iar perspectivele de a se clarifica vreodată această controversată problemă sunt ca şi inexistente, atâta timp cât cercetarea trecutului omenirii e lăsată exclusiv pe mâna arheologilor, cu metodele lor rudimentare de investigare şi ajustare a rezultatelor cercetării potrivit propriilor interese, nu rareori în contradicţie evidentă cu ceea ce se găseşte în sondaje. Credeţi-mă, ştiu ce vorbesc. Am colaborat timp de mai mulţi ani cu o instituţie guvernamentală ca expert  pentru verificarea în teren a raportărilor făcute de arheologi, în urma săpăturilor efectuate în diverse situri din ţară.

Pe de altă  parte, nici un „arheolog ce se respectă” – mă asigura cu ani în urmă un cercetător de la Muzeul de Arheologie  din Constanţa – nu sapă sub stratul de pământ viu, neatins de mâna omului, pentru a verifica dacă există niscaiva vestigii şi acolo. Care pământ viu, ar putea foarte bine să fie rezultatul sedimentării depunerilor aluvionare la sfârşitul ultimei ere glaciare, sau a unor inundaţii la nivel regional. De pildă, în urma catastrofalului tsunami din Asia de sud-est, din 26 decembrie 2004, s-au depus mii de tone de aluviuni peste ruinele unor aşezări umane, aluviuni ce se vor transforma cu timpul în „pământ viu”. Asta ar însemna că arheologii viitorului, pentru „a se respecta”, nu vor cerceta să vadă dacă sub acel strat de pământ neatins de mâna omului există sau nu vestigii ale unor aşezări umane străvechi?

Să revenim însă la sensibila ipoteză privind existenţa unor prezumtive civilizaţii în adâncul pământului. Se pare că totul a pornit de la observaţiile făcute de operatori extrasenzitivi militari în timpul primului război mondial, care au detectat în adâncul pământului, pe parcursul operaţiilor de localizare a unor ţinte subterane, ceva ce semăna cu vestigii ale unor edificii cu arhitecturi elevate, comparabile cu cele actuale. Extinzând investigaţiile şi în perioada interbelică, extrasenzitivii au reperat în subsol şi ceva asemănător cu străzi moderne, canale, reţele de alimentare cu apă şi...obiecte în mişcare!

Sigur că, în urma repetatelor rapoarte făcute de cei implicaţi în atari detecţii neortodoxe, autorităţiile interesate s-au văzut nevoite să ia măsuri corespunzătoare pentru ocultarea datelor referitoare la acest inedit fenomen şi să susţină că era vorba de simple interferenţe ale unor semnale electromagnetice generate de aglomerări urbane terestre, cu frecvenţele psi utilizate de operatorii extrasenzitivi pe parcursul reperării unor ţinte subterane. Aşa să fie oare?

Pentru a ne face o idee asupra acestei incitante enigme subpământene, să aruncăm o privire în culisele unor acţiuni secrete mai puţin obişnuite, intreprinse în interesul unor „elite” ale omenirii.

În anul 1937, expediţia germană Antarctis, având în dotare portavionul „Schwabenland”, s-a îndreptat spre polul Sud şi a  ocupat un teritoriu de aproximativ 600.000 km², situat dincolo de munţii acoperiţi de gheţari. Se spune că în acel misterios ţinut ar exista izvoare termale, lacuri şi iarbă verde. Un explorator polar a relatat autorului acestor rânduri că în acea oază clima este plăcută, omul putând sta afară îmbrăcat doar în cămaşă.  Iar dacă ar fi să ne luăm şi după informaţii găsite de Aliaţi în fostele arhive secrete ale SS, în zona menţionată s-ar afla o imensă intrare în subteran.

Pentru elucidarea acestei incitante enigme, după terminarea celui de-al doilea Război Mondial, amiralul Richard E. Byrd a fost trimis într-o expediţie la polul Sud, având în subordine 4000 de puşcaşi marini, un portavion, avioane de luptă, o navă de război auxiliară, provizii şi echipamente  tehnice. Expediţia urma să dureze 8 luni, dar amiralul Byrd s-a întors după 8 săptămâni, cu un efectiv de numai câteva sute de militari. Unde a dispărut restul puşcaşilor marini? Şi cum ar trebui interpretată declaraţia de presă a amiralului Byrd referitoare la expediţia sa, în care spune că, în cazul unui nou război, trebuie ţinut seama de atacurile unor avioane ce pot zbura fără escală de la un pol al Pământului, la altul?

Să existe o legătură între concluzia omului de ştiinţă Carl Gerstein, exprimată la conferinţa desfăşurată la Hunstville (Alabama, SUA) din anul 1957, potrivit căreia din cauza poluării atmosferei terestre cu miliarde de tone de CO2 viaţa va deveni imposibilă pe suprafaţa planetei până cel târziu sfârşitul secolului XX – începutul secolului XXI  şi expediţiile militare la polul Sud?

Până la sfârşitul anului 1959 au fost elaborate trei alternative pentru salvarea „elitelor” omenirii. (În urma desconspirării acestui proiect şi-au pierdut viaţa mai multe persoane.) Faimoasa Alternativă 2 prevede construirea unor oraşe subterane moderne, bazate pe utilizarea unor energii alternative nepoluante, în care să se retragă „elitele” până când viaţa ar redeveni posibilă la suprafaţa planetei, proces care ar putea dura secole sau chiar milenii.

De aici se nasc alte întrebări, nu tocmai liniştitoare pentru grosul populaţiei terestre. Adoptarea Alternativei 2 a fost determinată exclusiv de existenţa miliardelor de tone de CO2 din atmosferă, sau şi de pericolul iminent al coliziunii unui asteroid uriaş cu Pământul? În acest sens, savanţii ne avertizează că impactul dintre cele două corpuri cosmice va avea loc cu certitudine, dar nu se ştie când se va produce acest eveniment catastrofal. Şi în acest caz, ce se va întâmpla cu enormul arsenal nuclear al omenirii, capabil să pulverizeze la rândul său zeci de civilizaţii comparabile cu civilizaţia terestră actuală? Dar cu centralele electrice nucleare, fiecare având un potenţial distructiv echivalent cu mai multe bombe atomice de tip Hiroshima?

Să fie o întâmplare că în ultimele decenii a fost semnalată finalizarea construirii a peste 60 de oraşe subterane, răspândite pe toate continentele planetei? În plus, cum se poate explica faptul că în timpul Războiului Rece, SUA anunţaseră în mod oficial că au început construcţia unui dispozitiv atomic infernal, situat la 1,5 Km adâncime, care la detonare urma să rupă planeta în două, constituindu-se într-un obiect de şantaj nuclear total ce ar fi permis SUA să-şi retragă trupele din aşa zisele teatre de operaţiuni militare situate în afara teritoriului naţional? Aţi mai auzit ceva despre acea maşinărie diabolică subterană, sau era vorba tot de Alternativa 2?

Firme din fosta Ceho-Slovacia au proiectat şi construit pentru Saddam Hussein un imens palat subteran antiatomic, la 800 metri adâncime. După ocuparea Irakului de trupele aliate, nu s-a mai suflat o vorbă despre acea structură subterana. De ce?

Şi exemple de acest gen ar putea continua, inclusiv cu referiri la Europa Centrală. Rămâne în suspensie o întrebare esenţială. „Elitele” umanităţii vor dispune în exclusivitate de spaţiile subterane, sau va trebui să le împartă cu „vecini” coborâţi în adâncuri în vremuri mai vechi, când începuse inversarea anterioară a polarităţii magnetice terestre?

Opinii recente ale oamenilor de ştiinţă tind să contureze o ipoteză nu tocmai liniştitoare pentru omenire. Pe parcursul actualei inversări a polarităţii magnetice a planetei noastre, poate interveni un moment critic în care atracţia gravitaţională s-ar putea reduce dramatic, ceea ce ar determina dispariţia temporară a atmosferei terestre. Fenomenul este în curs de desfăşurare.

Prin urmare, s-au adunat suficiente motive pentru urgentarea finalizării celebrei Alternative 2. Ce se va întâmpla însă cu mulţimea populaţiei care nu va avea loc în refugiile subterane? Poate ar trebui să fim ceva mai atenţi la „hârjoana” nucleară dintre marile puteri militare. La un moment dat, vreunui zănatic cu prerogative de decizie îi poate trece prin cap să împuţineze cu rost armamentul nuclear, stocat la suprafaţa planetei.