Mai mulţi cititori, printre care medici, biologi şi psihologi, au sugerat ideea să ofer detalii practice asupra modului de operare în acţiuni psihice la distanţă, cu referire la cazul jurnaliştilor români răpiţi în Irak. Pentru că, argumenta un psiholog, în literatura de specialitate există o mulţime de consideraţii teoretice pe tema „vederii la distanţă”, fără a se menţiona repere psihice şi biofizice concrete, menite să înlesnească aplicarea unor metodologii mai mult sau mai puţin desconspirate din dosare secrete. Drept care, înainte să continuăm călătoria noastră neobişnuită printre ruinele a ceea ce a fost odinioară exotica splendoare a celor 1001 de nopţi, să ne oprim pentru o clipă şi să limpezim câteva dintre tainele monitorizării extrasenzoriale a ţintelor umane.

Materia este în fapt un produs energetic. Orice formă a materiei produce vibrații la nivel atomic și subatomic. Electronii atomilor nu se învârt pe orbite în jurul nucleului atomic, după cum știau savanții tradiționaliști, ci sunt răspândiți în același timp în “n” locuri din spațiu. Potrivit paradoxului EPR (abreviere după numele fizicienilor Einstein, Podolsky și Rosen), doi fotoni corelați rezultați din acealași atom comunică telepatic între ei, chiar dacă sunt la un moment dat la distanțe astronomice unul față de celălalt. Fenomenul este cunoscut în fizica cuantică și a fost dovedit în mod practic la începutul anilor ’80, de către cunoscutul fizician francez, Alain Aspect. 

Prin transformarea materiei pe cale naturală, sunt generați nano-corpusculi omnidirecțional în spațiu, ce sunt înzestrați cu memorie corpusculară. Nano-corpusculii poartă informații despre compoziția chimică a materiei din care provin, despre forma fizică a materiei emitente, despre situația energetică a materiei, etc.

Nano-corpusculii stau baza detecției și teledetecției extrasenzoriale. Prin activarea energiilor subconștiente ale omului, devine posibilă localizarea unor tințe ale materiei “inerte” și ale materiei vii, oriunde s-ar afla la un moment dat. Și nu este nimic “paranormal” în acest fenomen. Animalele  posedă aceste supersimțuri pe cale naturală. Omul a pierdut capacitățile sale extrasenzoriale în urma unui accident genetic, intervenit în evoluția sa. Dar aceste supersimturi se află încă în subconștientul său în stare latentă, se trasmit pe cale genetică din generație în generație și pot fi activate.

Este cunoscut faptul că suprasolicitarea psihicului uman în împrejurări generatoare de stres, pune creierul în dificila situaţie de a se adapta rapid la acţiunea factorilor stresori din mediul înconjurător. Acest proces alterează funcţiile psihice şi fiziologice ale omului, inducând totodată dezorganizarea comportamentului individual. De exemplu, cu mai mulţi ani în urmă, pe parcursul unor experimente făcute în colaborare cu un instructor de înot, am constatat că factorii stresori externi pot provoca disfuncţii fiziologice imediate, conducând nu rareori la îmbolnăviri grave. În fapt, experimentele erau simple. Se alegeau subiecți umani care nu ştiau să înoate şi, după un instructaj teoretic urmat de un sumar antrenament pe uscat, li se cerea să sară într-un bazin cu apă de peste doi metri adâncime şi să înoate către celălalt capăt al bazinului, unde aştepta instructorul pregătit să intervină în caz de necesitate.

Din patru grupe participante la experiment, totalizând aproximativ 60 de subiecţi, doar la un singur individ au fost înregistrate bulversări fiziologice minore, fiind de altfel şi unicul exemplar uman care a parcurs înot distanţa prestabilită, fără teamă de un eventual înec. Restul subiecţilor prezentau disfuncţii psihice și fiziologice specifice stării de stres intens.

Stresul cauzat de factori amenințători la adresa vieţii individului (distresul) – cazul jurnaliştilor ostatici în Irak – duce la apariția unor fenomene psihice şi fiziologice distructive, cum ar fi anxietatea, hipertensiunea arterială, aritmii, tulburări respiratorii şi digestive, etc. Aceste modificări biologice ale organismului uman se reflectă corespunzător în structura energetică externă, îndeosebi în componenta spectrală a biocâmpului numită efect Rudan. Este vorba de un bioindicator extern al funcţiilor fiziologice vitale ale organismelor vii, detectabil prin teledetecţie extrasenzorială de la distanţe mari.

În pofida faptului că fenomenul se aplica în operaţiuni de scanare extrasenzorială a nivelului general de sănătate al unor şefi de stat şi a altor personalităţi oficiale cu prerogative de decizie, aflate la distanţe apreciabile faţă de operatorii psi, descoperirea efectului biofizic menţionat a fost făcută publică abia la începutul anului 1990. Ulterior am propus în repetate rânduri organizarea unor demonstraţii experimentale pe această temă, la care să participe oameni de ştiinţă, jurnalişti şi alte persoane interesate de aplicaţiile civile ale acestei misterioase componente bioenergetice. Am înregistrat o tăcere absolută pe toate fronturile.

Din păcate pentru cei mulţi, şi la ora actuală subiectul este considerat tabu datorită aplicaţiilor sale militare şi de altă natură, ceva mai sensibilă. De pildă, în momentul înălţător în care preşedintele României rostea la televiziune în mod în direct şi la oră de vârf cuvintele istorice ”Daţi-mi dosarul şi îl public!”, îl aveam cu totul întâmplător în colimatorul psi. Detectasem cu vreun an în urmă unele deteriorări ale sănătăţii d-sale fizice şi mă străduiam, ca un bun cetăţean, să determin pe calea teledetecției extrasenzoriale sursele patogene susceptibile de a fi implicate în acel nedorit proces biologic. Cum în acele momente îi scanam subconştientul, am „citit” cum se cuvine semnificaţiile mesajului prezidenţial.

Să revenim însă la ostaticii noştri din Bagdad, pe care i-am lăsat să aştepte cam mult în beciurile teroriştilor irakieni. După cum menţionam la finele episodului precedent, din considerente obiective operaţiunile de scanare extrasenzorială a crizei ostaticilor români în Orientul Mijlociu au fost extinse şi asupra unor membri ai familiilor celor trei jurnalişti captivi. Recunosc post festum, că monitorizarea psi a inclus şi câteva ţinte umane importante de la palatele Cotroceni şi Victoria (fără ştirea colonelului M.P.), pentru o apreciere cuprinzătoare a încrengăturilor ascunse ale afacerii ostaticilor.

După predarea rapoartelor zilnice referitoare la faza preliminară a operaţiunii, s-a cerut o analiză psihologică detaliată a imaginilor difuzate de televiziunea arabă Al-Jazeera, avându-i drept „eroi” pe jurnaliştii Marie-Jeanne Vasile, Ovidiu Ohanesian şi Sorin Mişcoci + călăuza Mohammad Munaf -, în raport cu prezenţa celor doi terorişti arabi cu feţele acoperite.

Nici rezultatele analizelor specifice efectuate asupra fotografiilor înfățișând jurnaliştii răpiţi nu s-au dovedit a fi în ton cu versiunea oficială a răpirii. Dimpotrivă, s-a relevat faptul incontestabil că era vorba de o cacealma regizată în manieră teatrală europeană (a se citi dâmbovițeană), de cineva care avea unele cunoștințe despre modul în care trebuiesc aşezaţi actorii în scenă. Pentru elucidarea acestui „secret al paiaţei”, am cerut să se verifice dacă anterior studiilor jurnalistice, Marie-Jeanne a urmat vreun curs de actorie sau regie de teatru la Şcoala populară de artă, sau a participat la prelegeri pregătitoare în vederea susţinerii unui examen de admitere la Facultatea de teatru. Nu am primit răspuns la solicitare.

În rezumat, am ajuns la următoarele concluzii: presupuşii terorişti arabi erau simpli figuranţi, nedeprinşi cu mănuirea armelor. Nivelurile de stres ale celor doi indivizi se încadrau, cu toleranţe de rigoare, în limite considerate normale, fără a manifesta tendinţe agresive faţă de ostatici. Mai mult, posibil din prudenţă, „teroristul” din stânga fotografiei nu ţine nici măcar degetul pe trăgaciul pistolului-mitralieră. Cei patru captivi din primul plan, aşezaţi cu meticulozitate regizorală pe duşumea, nu prezintă indicii semnificative care să probeze că asupra lor s-ar fi exercitat presiuni psihice sau fizice, cum se întâmplă de regulă în situaţii asemănătoare. După cum se poate observa şi la Marie-Jeanne - personaj dominant al scenei - înainte de a fi traşi în poză, jurnaliştii şi-au aranjat ţinuta pentru a da bine pe sticlă, cum se spune în televiziune.

Scăpări regizorale la realizarea acestei fotografii: ținuta îngrijită a celor trei jurnaliști, șalul cu care a venit pregătită de acasă Marie-Jeanne Vasile (recuzita a fost păstrată și după revenirea în țară), burta goală ce se vedea între tricou și blugi a fost retușată, inelul de la mâna dreaptă a “teroristului” arab (ce ar duce automat la identificarea combatantului), faptul că țevile armelor nu sunt îndreptate spre captivi, “teroristul” din stânga imaginii nu ține degetul arător pe trăgaciul armei, retușul grosier al fotografiei, etc., la care se adaugă nivelul de stres în limite normale a celor trei jurnaliști.

Ulterior, pentru accentuarea dramatismului scenei, s-a recurs la retuşuri grosiere, amatoricești. Eforturile noastre de a detecta forme atipice de stres (distres) la cei patru bănuiți captivi, s-au soldat cu rezultate negative. Lăsau impresia că se aflau într-o excursie prin Orientul Mijlociu.

În etapa următoare a monitorizării extrasenzoriale, începuseră să apară unele fenomene psihice destructurante la Ovidiu Ohanesian şi la Mohammad Munaf, care însă nu aveau legătură cu presupusa întemnițare a acestora. Voi reveni cu detalii în episodul următor.

Menționez că rapoartele zilnice, înaintate către Celula de criză de la Palatul Controceni cu rezultatele monitorizării extrasenzoriale a ostaticilor români, aveau caracter secret. În pofida acestui lucru, în următorul set de imagini difuzat de Al-Jazeera s-a ţinut cont de observaţiile mele, deficienţele semnalate fiind remediate.

Acest fapt m-a pus serios pe gânduri, în special în privinţa ramificaţiilor subterane ale afacerii ostaticilor. L-am întrebat pe colonelul M.P. ce părere avea despre toată încâlcitura aceea. M-a asigurat că în problema ostaticilor, președintele statului era dezinformat pe toată linia şi că se impunea să prelevăm cât mai multe date concrete din teren, pentru clarificarea situaţiei.

Pe parcursul nopţii următoare, l-am reperat pe Mohammad Munaf într-o locație situată în nord-vestul Bagdadului. Întrucât „călăuza” întârzia să părăsească adresa menționată, mi s-a cerut să merg de urgenţă la Bagdad împreună cu colonelul M.P., pentru a colabora la capturarea lui Munaf şi la „extragerea” celor trei jurnaliști din Irak. Dacă îmi amintesc bine, codul operațiunii suna întrucâtva asemănător cu acțiunea preconizată.

Mi s-au cerut la repezeală măsurile pentru uniformă militară, pentru bocanci și vestă  antiglonț, urmând să plecăm cu un avion militar românesc în Orientul Mijlociu. Am fost informat că itinerariul includea două zile de ședere în Siria, după care trebuia să fim preluați de reprezentanții unui serviciu secret străin, în subordinea căruia urma să ne desfășurăm activitatea. Deşi bănuiam despre care instituție străină culegătoare de informaţii putea fi vorba, m-am făcut că plouă. Ştiam din experienţă că uneori e mai sănătos să nu pui prea multe întrebări.

Scopul prezenţei noastre în acel teatru de operaţiuni asimetrice se rezuma la localizarea extrasenzorială „de aproape” a ţintelor umane, ce făceau obiectul monitorizării psi şi la urmărirea acestora în cazul unor deplasări neprevăzute. Cel puţin asta ştiam eu că aveam de făcut. În următoarele 48 de ore lucrurile se precipitară, luând o întorsătură neaşteptată.

(va urma)

Citeste toata seria