Exemplar adult de balaur dobrogean.  

Cel mai mare şarpe care trăieşte pe meleagurile noastre se străduieşte să reziste presiunii exercitate de om, alături de provocările recente ale schimbărilor climatice. Reptilă cvasi necunoscută majorităţii românilor, aşa numitul balaur dobrogean, sau şarpe balaur (Elaphe sauromates) prin dimenisiunile şi aspectul său unic în herpetofauna autohtonă, pare un demn urmaş al balaurilor din basmele care ne-au încântat copilăria. Atât reptila, cât şi uriaşele personaje mitologice au de partea lor poveşti deosebit de interesante.

Denumit în popor şarpe balaur sau balaur dobrogean pe baza taliei sale maxime între şerpii autohtoni, Elaphe sauromates este cu adevărat cel mai mare şarpe pe care îl putem întâlni pe teritoriul ţării noastre. Taxonomic, uriaşul şerpilor româneşti aparţine Subclasei Lepidosauria, Ordinului Squamata şi Familiei Colubridae.

Specia a fost descrisă ştiinţific pentru prima oară în anul 1814, şi a purtat denumirea iniţială de Elaphe quatuorlineata sauromates până recent, când s-a hotărât redenumirea ei cu Elaphe sauromates. Simplu!

Comparativ cu marii şerpi constrictori din zonele tropicale, balaurul nostru dobrogean are o talie mai mult decât modestă, cu toate acestea, rămâne nu doar cel mai mare şi mai masiv şarpe de la noi, ci şi din întreaga Europă. Adulţii au o talie medie cuprinsă între 120-180 centimetri, cu toate că au fost măsuraţi indivizi care au depăşit lejer lungimea de 2 metri. Oricum, astfel de exemplare sunt rare.

Este un şarpe predominant terestru, care se urcă rar în copaci, iar atunci când o face este pentru a căuta ouă şi pui de păsări. Specia iubeşte zonele calde, având un larg areal de răspândire în sudul Europei şi vestul Asiei. Se întâlneşte mai ales în Iran, Kazahstan, Azerbaijan, Georgia, Armenia, Siria, Liban, Israel, Turcia, Turkmenistan, Ucraina, Grecia, Bulgaria şi România. […]

 Sursa: DESCOPERA.RO

ÎN COMPLETAREA  ACESTUI  ARTICOL, DIN PARTEA JURNAL PARANORMAL

La finele anilor ’70, am fost împreună cu redactorul Val Tebeica, de la redacția Învățâmânt a Televiziunii Române, să filmăm “șarpele rău”, adică „balaurul dobrogean”, pentru a fi transmis la emisiunea Teleenciclopedia. În acest scop ne-am deplasat în sudul Dobrogei, într-o zonă denumită Canaraua Fetii. Am luat cu noi un locanic dintr-un sat situat la vreo 4 - 5 kilometri distanță față de stâncile de la Canaraua Fetii, ce se înarmase cu un topor. Ne-a lămurit că scula îi era necesară pentru a se apăra de șarpele rău, întrucât acesta avea prostul obicei să atace când era deranjat. La întrebarea noastră cât era de mare șarpele, omul ne-a răspuns că ultimul pe care au încercat sătenii să omoare (pentru a-i vinde pielea), era de aproape 3 metri. “Vărul meu l-a pocnit în cap cu toporul când ieșea din gaură dar șarpele l-a atacat,  asfel încât am luat-o la fugă” – ne spuse săteanul.

Canaraua Fetii, din sudul Dobrogei. Locul în care a fost organizată de TVR, filmarea “șarpelui rău”.

Am trecut cu chiu cu vai prin rezervația de urzici a Academiei Române, după care ne-am cățărat spre stâncile de la Canaraua Fetii, despre care se spunea că găzduiau “șarpele rău”. La baza stâncilor se profilau câteva găuri făcute de animale, în care ar fi putut încăpea ușor un câine șoricar. M-am apropiat de o gaură ce prezenta indicii că înăuntru sălășluia un animal viu, am făcut șarful transfocatorului și am început să filmez - răstimp în care Val Tebeica a băgat un băț în bortă, ca să impulsioneze șarpele să iasă la lumină. „Sarpele rău” s-a declarat satisfăcut de tratament, mai mult nici nu-și dorea. În secundele următoare, din interiorul găurii s-a auzit un sâsâit înfuriat și un zgomot de solzi ce se frecau de piatră.

Am rupt-o la fugă la vale, cu tot cu sătean și al lui sculă protectoare. Am trecut ca un vârtej prin urzicile Academiei Române și nu ne-am oprit decât pentru câteva clipe să ne urcăm în mașină și am întins-o la drum. “Și când te gândești că m-ai momit să vin cu tine la filmare, asigurându-mă că voi avea parte de ceva frumos la Canaraua Fetii!” – spusei cu năduf lui Val Tebeica, când ne-am depărtat de zona în care își făcea veacul balaurul dobrogean. La emisiunea Teleenciclopedia au apărut doar stâncile de la Canaraua Fetii, gaura în care viețuia șarpele cel rău și un cadru filmat în unșarf. 

În aprilie 1978, am văzut în sudul Dobrogei un șarpe gigantic viu. Mergeam pe buza zidului ce mărginea vestigiile situate la nord de Monumentul de la Adamclisi, atent la ce se afla în interiorul puțului înzidit cu blocuri de piatră semifasonată, când am fost strigat de o fată din echipă: “Atenție, șarpele!” M-am oprit la o distanță de vreun metru și jumătate de...  un odgon ce se desfășura de pe emplectonul zidului. Era un piton de cavernă, lung de vreo 4,5 metri. Pe spate avea un colorit cenușiu-verzui, pe burtă era alb, iar la mijloc avea diametrul de circa 20 centimetri. Șarpele a coborât lent spre fundul puțului, unde se afla un bloc de piatră dislocat. Nu am mai așteptat să văd ce se întâmplă în continuare. Îi port recunoștință acelei fete, pentru că mi-a atras atenția asupra șarpelui. Cine știe, dacă n-ar fi fost strigătul ei, poate azi nu avea cine să mai scrie despre pitonul de cavernă dobrogean.

Pățania aceasta m-a convins că ceea ce povesteau ofițerii la popota unității militare de la Capul Midia, portivit cărora fuse strangulat un ostaș de un șarpe uriaș în cazematele nemțești dezafectate, transformate ad-hoc în arest, putea fi adevărat. Povestiri asemănătoare am auzit și de la unii dintre ofițerii flotei militare maritime, de la Mangalia.