Barba

Cititorii cu păru’ sur îşi amintesc desigur, ce mare tam-tam se făcea cu nebărbieriţii pe vremea lui Ceaușescu. Dintre laici aveau voie să poarte bărbi numai securiştii în sutană – pentru imagine externă, cum s-ar spune – şi ciripitorii*) care...

Dar mai bine citiţi cele ce urmează.

Graficianul Maftei dădu pe gât o juma’ de cană cu nechezol**), scuipă în lături zaţul de secară dintre dinţi, trase câteva fumuri împuţite dintr-un chiştoc de ţigară autohtonă şi începu să depene:

„Doi inşi se-ntâlnesc pe stradă. Unu’ e bărbos, gras, bine dispus. Celălalt – pirpiriu, nervos, cu plasturi pe obraz.

- Ce faci, băi Mitică?! exclamă jovial bărbosul.

- Prost! răspuse sec pirpiriul.

- De ce, mă?

- Sufăr cu nervii. Sunt obosit, nu pot să dorm... Uite în ce hal am ajuns!

- Nu poţi să dormi? se miră grăsanul. Asta-i bună! De ce nu-ţi laşi barbă? Ştii cum dorm eu? Buştean! Poţi să tai lemne pe mine şi nu mă trezesc.

- Şi ce e cu barba? se interesă pirpiriul. Ajută la ceva?

- Cum să n-ajute! Eu, de când mi-am lăsat barbă...

- Şi trebuie barbă lungă sau...

- Lungă – cam cât a mea; în rest somnul vine de la sine.

- O să ’ncerc şi cu barbă - chibzui pirpiriul. Mai ales că m-am stresat să caut în van lame de ras capitaliste. Că astea ruseşti... te pişi pe tine când te bărbiereşti cu ele!

- Păi, nu? încuviinţă bărbosul.

- Dar ce te faci cu ăia de la serviciu, nu te dau afară dacă-ţi laşi barbă? se îngrijoră pirpiriul.

- Să-ţi vând un pont! - şuşoti conspirativ grăsanul. Fă-i securistului tău vreo cinşpe note informative pe lună şi poţi purta barbă, fără să te doară capul.

- Ia te uită! se dumiri pirpiriul. Mă miram eu cum a făcut bărbosul de la administrativ bătături la degete, fără să pună mâna pe pix în orele de program. Citeşte toată ziua Sportul, fumează şi se îndoapă cu nechezol până-i ţâşneşte zaţul pe nas!

- Ce-ţi spuneam eu! se umflă în pene bărbosul.

- Îmi las barbă – ce mai! se decise pirpiriul. La revedere şi... mulţumesc pentru sfat.

- N-ai pentru ce!        

Întuneric beznă. Potrivit normelor interne pentru economisirea energiei, curentul electric fuse întrerupt de câteva ore bune. Cucul din pendula rusească Maiak cârâi de miezul nopţii şi nereuşind să biruie sforăiturile grăsanului, se retrase ciufut în găoace. Sună telefonul. Şi sună, nu se-ncurcă... După vreun sfert de ceas – răstimp în care transformatorul aparatului începuse să fumege - omul întinse mâna şi ridică pe bâjbâite receptorul.

- Alo, Costică? se auzi un glas nevricos la celălalt capăt al firului.

- M... da. Ce... v...rei? se căzni bărbosul să descleie gura coclită de la slănina râncedă, îngurgitată la cină.

- Am uitat să te ’ntreb: tu când dormi, ţii barba sub pătură sau o laşi afară?

- M-m... bâl...nu ştiu. La asta nu m-am gândit!

- Dacă nu ştii – lasă. Noapte bună!

- M... bună! bolborosi grăsanul, lăsând receptorul în furcă.

Căscă prelung, trase pătura sub bărbie şi închise ochii, cu gândul să lunece degrabă-n lumea viselor. Nimic din înfăţisarea sa nu trăda bănuiala, că un flecuşteţ de telefon i-ar fi tulburat somnul. Rămase nemişcat minute-n şir. După un timp, întredechise ochii şi căzu pe gânduri. Ceva începuse să-l frământe. Aprise lumănarea de pe noptieră, cârmi privirea în direcţia burţii şi focaliză organul optic asupra bărbii, ce se lăfăia înfoiată desupra păturii. După câteva clipe de şovăială, strânse grijuliu barba între palme şi o strecură sub pătură. Stinse cu buricele deştelor lumănarea şi năzui să revină în braţele lui Morfeu…

Nu reuşi. Contrariat, scoase cu un gest scurt barba-n poziţie iniţială, trase obloanele şi pândi rezultatul. Somnul pierise. Înşfâcă barba, o îndesă sub pătură şi se scremu să aţipească. Nimic! Făcu din nou vânt bărbii pe corvetă, stinse felinarele şi se încrâncenă să adoarmă. Somnul se spulberase!

De furie, simţi că i se umflă ficatul. După ce se canoni de-a surda preţ de încă o jumătate de oră, scoase un urlet răguşit şi ţâşni în picioare. Se împiedică însă într-o ruptură din cearceaf şi se prăbuşi peste noptieră, făcând zob telefonul. Din carcasa aparatului se rostogoli „ploşniţa” artizanală implantată de securitul său, ce veghea cu sârg ca omul muncii să nu rătăcească drumul trasat de partidu’ comunist.

După ce se descotorosi anevoie de învelitoare, se puse în patru labe şi orbecăi firibund după mucul de lumănare. Într-un tărziu găsi feştila, dar rătăci scăpărătoarea. Scană duşumeaua cu palmele până dudu de cutia de chibrituri dar constată că nu mai avea lumănarea. Scoase un chiot de piele roşie şi se avântă după mucul de lumănare. Îl dibui pitit după piciorul patului. Când să apridă lumănarea, îşi dădu seama că iarăşi rătăcise chibriturile. Zvâli, urlând, capătul de lumănare şi se precipită în direcţia întrerupătorului electric de la uşă…

Lunecă pe ceva unsuros şi se pomeni cu cataligele în aer. În cădere, acroşă o vază de porţelan chinezesc, iar în recul rase cu cotul oglinda veneţiană monştenită de la bunică-sa, făcând-o ţândări. Încercă să revină pe verticală dar picioarele nu-l ascultară. Călcă iarăşi pe ceva unsuros, căzu pe spate şi îşi muscă limba. Rama oglinzii veneţiene se desprise-n relanti din perete şi îl păli peste mandibulă, văduvindu-l de singurul dinte valid ce mai avuse în gură.

Scoase un răget de bivol atins de streche şi se aruncă asupra întrerupătorul electric. După câteva pălpăieli anemice, se aprise lumina.

- Băgară electricitate-n sârme! urlase-n culmea fericirii.

După câteva clipe de buimăceală euforică, cercetă prăpădul ce-l făcuse. Când înţelese pe de-a-ntregul proporţiile dezastrului, slobozi un geamăt înăbuşit şi se duse la sertarul noptierei prăbuşite. Extrase un pumn de hapuri prăfuite, se aşeză pe marginea patului şi începu să mestece de-a valma somnifere, aspirine, purgative.

 „Facere de bine – pocinog în proprie ogradă!”, conchise cu mintea românului de pe urmă. Dădu ochii roată prin încăpere şi... încremeni de groază! Printre rămăşiţele oglinzii veneţiene desluşi cioburi din sticla verde de o jumătate de litru, în care păstra raţia lunară de ulei de soia. O pată unsuroasă cu iz de scrumbie alterată învada duşumeaua – semn că ireparabilul se produse!

Cu o grimasă de nedescris, îndreptă degetul arătător către pata de ulei, deschise gura să rostească o concluzie istorică şi se prăbuşi leşinat pe duşumea. Mai erau trei săptâmăni – lungi şi chinuitoare –, până-i venea rândul să cumpere următoarea raţie oficială de ulei de soia, cu iz de scrumbie alterată.”

Ajuns aci cu povestirea, Maftei ne aruncă o cătătură piezişă pe sub sprâcene şi se apucă să toarne apă rece-n zaţul de secară de pe fundul ibricului, năzuind să mai scotă de o „cafea”. Nimeni nu îndrăzni să se amuze sau să comenteze tărăşenia povestită de grafician. Privindu-l cum se moşmondea cu stângăcie în jurul recipientului, cugetai la nimicnicia condiţiei umane în ţarcul socialist. Maftei era unul dintre privilegiaţii mărunți ai regimului comunist. La serviciu era liber să fumeze cât poftea, să bea nechezol pănă-i suna apa-n urechi, să spună bancuri sau să umble teleleu prin birouri, aşteptând să treacă orele de program. Scurt, gros, cu mutră de edecar rus din alte vremi, simpaticul grafician purta ditamai bărboiul roşcovan, cu care îl umilea până şi pe mitropolit.

 

*) Ciripitori – poreclă data de securiști, colaboratorilor civili.

**) Nechezol -  surogat din grăunţe de secară prăjite şi măcinate, cu adaos infim de cafea cu termen expirat. Era „cafeaua” hărăzită de organele superioare de partid şi de stat spre a fi consumată de populaţie, eventual asociată cu biscuiţi fabricaţi din făină de oase, ciocuri şi gheare de orătânii, conform reţetelor culinare inventate de celebrul doctor Mincu – ”Mengele” alimentaţiei socialiste raţionalizate româneşti.