Deputatul

S-a întâmplat să am o temă de cercetare la Izvoarele Ialomiţei - o zonă deosebită prin farmecul peisajului ambiant. În fază de prospecţie m-a însoţit în teren, din partea beneficiarului, inginerul Ioan Olaru - preşedintele Fundaţiei „Carpatica”. Era un ins pedant, cu câteva ciudăţenii interesante la bibilică. Nu se despărţea de pudriera sa cât era ziua de lungă şi de aparatul de fotografiat, cu care trăgea în poză orice stâncă ce închipuia un falus.

Inginerul Olaru se mândrea cu două achiziţii importante. Un dentist din Paris îi implantase două şiruri de dinţi superbi – drept care umbla mai tot timpul cu gura rânjită pân-la urechi – şi profesorul universitar M.B., cu a cărui prietenie şi competenţă se lăuda pe unde apuca. Respectivul „prof” era cunoscut ca un cal breaz. Când fuse paraşutat de un partid politic în postul de ministru al mediului, izbutise o performanţă uluitoare. În numai şase luni de mandat, depozitase în „mediul” românesc sute containere cu deşeuri toxice, aduse din vestul Europei. Gurile rele şuşoteau pe culoarele acelui minister, că “proful” n-ar fi fost tocmai străin de niscava comisioane grase, încasate pentru trebuşoara asta.

Dar să revenim la amicul nostru, Ioan Olaru, preşedintele Fundaţiei  „Carpatica”. Fiind cazați la hotelul Peştera, s-a brodit să fiu vecin de cameră cu deputatul Marin Cristea. Îl cunoşteam de când era ministru al Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului. Pe balcon, înnădisem cu acesta un dialog pe tema „tâmpiţilor” din actuala guvernare. Trebuie spus, că deputatul era un om dintr-o bucată, direct la vorbă şi slobod la gură.

Trezindu-se din somnul reparator de după-amiază, Ioan Olaru a apărut pe balcon. Văzăndu-ne la taifas, îşi netezi cu palmele frizura grizonată şi rânjind dinţii franţuzeşti, s-a apropiat de noi. Îl cunostea pe Marin Cristea, întrucât amândoi cotizau la acelaşi partid politic. Pândi momentul potrivit şi-l întrebă pe deputat, ce părere are despre prietenul său, profesorul universitar M.B. În aşteptarea elogiilor pe care năzuia să le audă din gura politicianului la adresa profesorului, înclină cu modestie capul într-o parte.

- Ăla?! izbucni revoltat deputatul. Păi ăla se f…- n gură! N-aş sta cu ăla în cameră, pentru nimic în lume. Nu pentru că mi-ar fi frică de el – dă-l în mă-sa! – da’ să-l ştiu că se hlizeşte tot timpu’ cu bale-n gură la şlițul pantalonilor mei – ftui! scuipă scârbit.

Ioan Olaru rămase siderat. Dinţii săi franţuzeşti se înţepeniră într-un rictus straniu. Bălmăji ceva neinteligibil şi se prelinse cu coada între picioare în camera sa.

După un timp, m-am dus să văd ce face. L-am găsit culcat în pat, cu mâinile sub ceafă. Se zgâia la reclamele stupide de la televizor, pentru detergenți.

- Ioane, nu pune la suflet ce a zis ministrul. Ştii, că e cam slobod la gură şi...

- De fapt – zise Ioan Olaru, cu ochii ţintă la ecranul televizorului – spusele ministrului nu trebuie luate aşa, ad litteram...

-  Desigur! zisei ca să-l liniştesc.

- Trebuie interpretate într-o manieră esoterică – completă Ioan Olaru, fără să-şi ia ochii de la televizor.

- Normal – îl încurajai. Esoterismul...

- De fapt a vrut să spună...

- Cu totul altceva, nu?

- Nu chiar altceva – dar oricum, nu ce s-ar putea înţelege din vorbele sale la prima ascultare.

Îl privii ceva mai atent. Şedea în continuare ţeapân pe spate, cu mâinile sub ceafă, cu ochii ţintă la televizor. Rictusul nu se modificase în nici un fel. Dinţii franţuzeşti râmaseră într-un rânjet stereotip, ce nu prevestea nimic bun la orizont. Am ieşit tiptil şi m-am dus în camera mea. De alături, se auzea clinchet se pahare şi râsul zgomotos al deputatului.

Către seară văzând că Ioan Olaru nu apare ca să mergem la masă, m-am dus să văd ce se întâmplă. Era în aceeaşi poziţie, cu ochii zgâiți la ecranul televizorului. Se transmiteau de astă dată, reclame pentru tampoane igenice cu „aripioare”…

- Cred că ar trebui să coborâm la masă, că s-a făcut cam târziu -  zisei întrucâtva neliniştit, văzând grimasa lui Olaru.

Nicio reacţie din partea lui.

- Ioane! îi zbierai alarmat în ureche, gândind că tipul o mierlise.

Mă privi cu ochii congestionaţi de atâta privit la televizor.

- Apropo de cele zise de ministru...

- Dă-l naibii de ministru, mie îmi este foame! îi închisei pliscul. Te aştept la restaurant.

Într-un târziu apăru şi Ioan Olaru, pudrat ca de obicei.

- Ce mănânci, friptură? se interesă el. Hai să-ţi spun ceva, de nu vei pune friptură-n gură câte zile vei avea!

- ?...

- Ia, gândeşte-te prin ce chinuri a trecut bietul animal când a fost sacrificat, pentru ca tu să-l mănânci. Energiile negative ale animalului s-au transferat în friptura pe care o ai în farfurie!

- !...

Bineînţeles că am renunţat să mai mănânc şi n-am pomenit nimic despre ce a zis deputatul. Ioan Olaru avea un mod ciudat de a schimba tema discuţiei.

 

Nota autorului. Tărășenia și dialogurile din această schită sunt autentice.