Din ciclu’ marilor conspiraţii.

După nopţi de insomnii prezidenţiale, marinarului de veghe de la palatul Cotroceni îi trăsni prin cap o idee salvatoare: să împuţineze pensiile nesimţite ale militarilor. Drept care, dădu ordin prim-ministrului să se înfăţişeze de îndată la raport. Ce or fi discutat ei la ceas de taină, ce n-or fi discutat, premierul ieşi ca din puşcă din cabinetul Preşedintelui, se zvârli precipitat în limuzină şi urmat de un alai de sepepişti, jandarmi şi poliţişti, demară în trombă către palatul Victoria.

Pe drum, prim-ministru îşi dădu silinţa să interpreteze privirea piezişă a şefului statului, când îi ordonase să împuţineze pensiile militarilor. N-a înţeles prea bine, dacă Președintele îi ceruse să împuțineze pensiile... sau numărul pensionarilor? Cum ordinu’ se execută – nu se discută, calamity-man a hotărât să se descurce cum îl va duce capul.

…Aerodromul Clinceni. Cernea o ceaţă densă, de nu se vedea om cu om. În jurul unui avion matusalemic AN-2, forfotea un grup pestriț de pensionari militari morcoviţi, cu paraşute în spinare. Alături de pista de decolare, se distingea prin pâclă vreo jumătate de duzină de autobuze, pline ochi cu pensionari militari cu mutre livide.

Un mecanic se căznea să desţelenească cu levierul flapsul la o aripă a avionului, înjurând în surdină. Când deblocă parţial flapsul, pilotul făcu semn că se înţepenise profundorul. Apropiindu-se de coada aeronavei să remedieze hiba, observă pe sub burta acesteia, că motorul pierdea ulei. Exasperat, omul zvârli levierul și prinse să joace tontoroiul în jurul avionului…

Un funcţionar guvernametal aduse tabelul cu primul lot de kamicaze, târând în urma sa o huidumă de general rezevist, cântărind peste 160 de kile. Îl pescuise la colțul unei străzi, făcând bișniță cu niște cutiuțe din tinichea umplute cu pământ, despre care pretindea că pot vindeca toate boleșnițele omenirii, inclusiv deochiul. Generalul duhnea a fabrică de băuturi spirtoase, întrucât ca să-şi facă curaj, deşertase întrânsul câteva găleţi cu bere.

La obiecţiile pilotului, că pe o asemenea ceaţă nu se poate decola, funcţionarul guvernamental îi închise pliscul, informâdu-l că a fost elaborată o hotărâre de guvern în acest sens, prin care prim-ministru îşi asumă răspunderea. Acestea fiind zise, primul lot de nefericiţi fură urcați în avion, mai puţin generalul bișnițar. Acesta, încotoșmănat cu două paraşute, nu încăpea neam pe uşa rezervată pasagerilor. Cu concursul câtorva binevoitori – inclusiv cu levierul mecanicului -, generalul se înghesui peste colonei şi maiori rezerviști – toţi cu pensii nesimţite.

În timp ce pilotul își dădea silința să pornească motorul, sergentul instructor îi dăscălea pe novici cum să agaţe cârligul paraşutei de bara aflată deasupra uşii, după care să se lanseze cu capu’ înainte. La întrebarea cuiva, de ce trebuie să sară cu paraşuta, ei nefiind paraşutişti, sergentul răspunse, că nu e treaba lui, să-l întrebe pe prim-ministru.

Ajuns pe linia de start, pilotul tură motorul, îşi făcu semnul crucii şi se avântă pe orbecăite-n decolare, murmurând „ţine-mă măiculiţă!”. Aeronava atinse, nu fără oarecarI peripeţii, plafonul de 1800 de metri. Când flapsurile funcţionau, profundorul se înţepenea şi invers. În clipa-n care sergentul instructor reuşi să deblocheze uşa şi se pregătea să dea drumul la încărcătura de zurbagii, un şurub sări din elice; după care luă foc motorul. Pilotul ordonă sec, fără drept de replică:

– Toată lumea părăseşte aeronava. Scapă cine poate!

A rămas ca fiecare să sară în legea lui, să numere până la zece, după care să tragă de maneta paraşutei. Generalul bișnițar le făcu oarece probleme, pentru că ţinea morţiş să agaţe cârligul parașutelor sale de bara aflată deasupra ușii. Cum nu era loc de parlamentări, pilotul şi sergentul instructor l-au apucat pe general de cap şi de picioare şi cu un efort supraomenesc reuşiră să-l zvârle din avionul cuprins de flăcări, cu tocmeala să numere până la zece, înainte de a trage de manetele paraşutelor sale.

Generalul trecu ca un bolid cu capu-n jos, pe lângă paraşuta colonelului Săulea, urlând ca ieşit din minţi:

– Săulio, ce urmează după şase?! – şi precipită către o grămadă de bălegar al unei ferme de porci, ce se iţea prin ceaţă.

– Porcu’ trage la porci! scuipă de dispreţ colonelul Săulea, cârmind paraşuta spre un bănuit imaş din apropiere.

Să nu credeți că generalul bișnițar nu știa să numere până la zece. Până și politicienii români postdecembriști pot număra pe degete până la șase. Îi vedem zilnic la televizor făcând această operație, grijulii fiind să nu scape vreun deget la numărătoare. Generalul rezervist se zăpăcise în cădere liberă din avion și uitase cu desăvârșire ce urmează după șase…

A fost chemată de îndată ambulanţa SMURD, generalul a fost extras din dejecţii porcine şi când voiră paramedicii să-l stabilizeze potrivit normelor europene, observară că pacientul n-avea cap. Adică avea dar în căzătură îi intrase-n coşul pieptului. Cineva aduse la repezeală un forceps de uz veterinar, slujitorii lui Esculap reuşiră să pescuiască capul generalului şi să-l fixeze cât de cât de umeri, după care goniră pe deșelate spre Bucureşti. Funcţionarul guvernamental nu îşi putea permite mai multe, întrucât prea multă lume văzuse tărășenia.

Trecură la mijloc vreo două luni de zile. Primesc un telefon anonim.

– Alo, dom’le Petrache?

Era generalul bișnițar. Matolit, ca de obicei.

– Trebuie să ne vedem la ora 11, la locul ştiut!

„Locul ştiut” era o crâşmă din piaţa Kogălniceanu, unde se întâlneau – după spusele generalului – agenţi secreţi din mai multe servicii de informaţii.

Sosesc la locul de întâlnire dar ia-l pe general, de unde nu-i! Sună telefonul mobil.

– Aţi sosit? Să nu pronunţaţi la telefon numele meu că... suntem monitorizaţi!

– Păi, unde sunteţi? Văd crâşma pustie...

– Am schimbat locul de întâlnire în ultima clipă şi... Postaţi-vă cu spatele la statuie şi mergeţi...

– La statuia Kogălniceanu?

– Şşşt! Nu pomeniţi de nici o statuie, suntem monitorizaţi – ce naiba!

– Dumneavostră aţi spus de statuie; eu n-am făcut altceva decât să întrebcare statuie?”

– ?...

– Păi!

– Să revenim. Vă întoarceţi cu spatele la statuia Kogălniceanu... asta, am vrut să zic „la statuie” şi mergeţi în direcţia pieţei Universităţii. Nu închideţi telefonu’; veţi primi instrucţiuni din mers. Unde aţi ajuns?

– La „Cireşica”.

– Ce vedeţi pe diagonală?

– Pe diagonală? Liceul Lazăr şi...

– Bun! Luaţi-o pe lângă liceu, dar de astă dată perpendicular pe direcţia iniţială.

– Asta va fi mai greu. Perpendicular pe diagonală sau perpendicular pe statuie?

– ?...

– Păi!

– Luaţi-o pe strada Schitu Măgureanu.

O iau pe Schitu Măgureanu.

– Ce vedeţi în dreapta dumneavoastră?

– Intrarea în Cişmigiu.

– Intraţi în Cişmigiu, faceţi la stânga şi vă opriţi la prima clădire din stânga.

Intru-n Cişmigiu, o iau la stânga şi când dau să mă opresc la prima clădire...

– Domnule general, prima clădire pe stânga e closetul public!

– E un reper ca oricare altul. Acuma aşezati-vă cu spatele la latrină, mergeţi douăzeci de paşi în linie dreaptă şi luaţi-o iarăşi la stânga. O să mă vedeţi şezând pe o bancă. Fiţi atent, nu mă cunoşteţi! Eu voi sta pe un colţ de bancă iar dumneavoastră pe celălalt. O să vă explic de ce trebuie să procedăm astfel.

Ajung la banca cu pricină, mă așez şi trag cu coada ochiului la ce mai rămase din generalul bișnițar, după aventura sa aeriană. Am observat că nu mai avea gât! Gâtul îi intrase în cușca pieptului, când căzuse cu capul în grămadă de dejecții porcine. Capul era la loc, de şi îi fuse fixat ceva mai la vale. În schimb, avea ochii duși de la o ureche la alta, ceea ce îi dădea o înfățișare stranie, aducând întrucâtva cu privirea hămesită a unui rechin-ciocan la vânătoare de sardine. La reverul surtucului civil îşi cususe un cap de mort din argint iar în dreptul inimii avea o insignă barosană, ce închipuia un craniu de extraterestru cuprins de flăcări. În rest, era învăluit în nori de spirtoase ca de obicei.

– A trebuit să ne vedem aici – murmură generalul, ca să vă predau un CD cu secrete militare şi...

– ?!

– ...vă atenţionez să-l puneţi bine la păstrare, nici dracu’ să nu-l găsească! Când ajungeţi acasă să încuiaţi uşa, trageţi obloanele la ferestre şi să-l vizionaţi singur pe calculator.

– Domnule general, eu nu am nevoie de secrete militare. Probabil aţi şutit CD-ul de la SPP! Puneţi-l la loc cât mai e timp. Eu...

– Degeaba! Ce e şutit, rămâne şutit. Vă rog să nu mai vorbiţi aşa tare, că spionii CIA sunt cu ochii pe noi.

– !?

– Pe banca din faţa noastră – făcu semn cu bărbia generalul.

– Păi, în faţa noastră nu văd decât două ţigănci cu fuste creţe, ce se-ndoapă cu parizer.

– Sunt deghizate. Aia borţoasă e sud-americancă şi e spion CIA pentru Europa Centrală; iar cealaltă e...

– Şi ce fac cu târnurile alea cu coadă lungă?

– Sunt radio-emiţătoare camuflate. Ehei, la americani sistemele de deghizare au atins perfecţiunea! Luaţi CD-ul, că nu mai pot sta!

– Domnule general, nu-mi trebuie nici un CD. Eu nu...

În zadar mi-am răcit gura. Generalul bișnițar lăsă pe bancă un CD înfăşurat în hârtie cafenie, blindat cu fâşii de scotch şi plecă iute în direcţia crâşmei „La Buturugă”.

Hotărâi să las CD-ul acolo şi să-mi văd de drum. Dar... dacă voi fi acuzat că am lăsat de izbelişte, în Cişmigiu, secrete militare care fac atingere la legea siguranţei naţionale? Bese-n-cizme, în ce m-ai băgat! Mai ales că una dintre spioanele CIA începuse să mă privească în mod ciudat, ţinând mătura cu coada îndreptată către cine ştie ce satelit de telecomunicații aflat pe orbita circumterestră.

Am înşfăcat CD-ul şi mi-am luat picioarele la spinare, fără să mă uit înapoi. În staţia Kogălniceanu m-am năpustit într-un autobuz şi, transpirând din belşug, am încercat să nu atrag atenţia pasagerilor asupra mea. În van! Cu cât mă străduiam mai abitir să par indiferent, cu atât se uita mai multă lume la mine…

Îngrozit, în staţia Elefterie o zbughesc din atobuz – mai ales că o gospodină începuse să vorbească la telefonul mobil, fixându-mă cu privirea – şi am încercat să-mi pierd urma în spatele bisericii, pe nişte străduţe întortocheate. Am ieşit în Panduri, după care am cotit-o pe bulevardul Timişoara şi, după ce m-am convins că spioanele CIA îmi pierduseră urma, am cârmit-o spre parcul Politehnicii, ca să meditez la ce aveam de făcut. Mă aşezasem pe o bancă dosnică și mă gândeam dacă să mă duc acasă pe drumul drept sau să fac un ocol pe la grupul de antene ale Serviciului de Telecomunicaţii Speciale.

Un ţigan între două vârste, ce târa după el un tomberon gol, puse ochii pe mine.

– Şefule, sufăr cu inima; iar farmacista...

Să-i spui lui mutu’ poanta cu ”farmacista”! Se vedea cât colo că tomberonul era cărat doar ca pretext, pentru a mă aborda în vederea sustragerii CD-ului cu secrete militare. Vasăzică şi aici mă găbjiseră spionii CIA!

În consecinţă, gonii spre casă. Am încuiat uşa, am tras obloanele la ferestre – după cum mă povăţuise generalul bișnițar – am introdus CD-ul în calculator şi în faţa mea au început să se deruleze imagini cu secrete militare.

Ca un făcut, se auzi soneria de la uşă. Am simţit broboane reci de sudoare pe ceafă. Ţârâitul soneriei se repetă…

– Tată – se auzi glasul fiului meu – deschide!

Am deschis uşa, făcându-i semn discret să-şi ţină gura. Trebuie că aveam mutra sbuciumată rău, întrucât fiul meu păli şi mă întrebă dacă mă simt bine.

După ce am ferecat intrarea, l-am dus să privească monitorul calculatorului.

– Şi ce e cu asta? La liceu aveam o grămadă de CD-uri din astea. Le foloseam la orele de geografie.

– Eşti... sigur?

– Absolut, sigur! CD-ul se intitulează „Living in Romania”.

Mă uit ceva mai atent la CD și citesc: „Living in Romania”. După un moment de uluială, telefonez jurnalistei Adina Mutăr, vinovată de a-mi fi făcut cunoştinţă cu generalul pe când era colonel activ. Îi relatez de-a fir a păr păţania şi o întreb ce va să zică asta?

Jurnalista râse cu poftă.

– Dacă vă puneţi la mintea lui! A încercat să-mi facă şi mie figura asta dar nu i-a mers. L-am băgat în p…mă-si şi mi-am văzut de drum!

Rămân interzis.

A doua zi către prânz, sună iar generalul.

– Să trăiţi, dom’ Petrache! V-aţi uitat?

– Să trăiţi! La ce să mă uit?

– La chestia aia, ce v-am dat-o ieri…

– M-am uitat.

– Şi la ce concluzie aţi ajuns?

– Că e o aiureală!

– ?!

– Aşa e cum aţi auzit! Ce legătură are CD-ul ăla, cu...

– Vorbim mâine, acuma sunt ocupat! Până atunci să nu discutaţi cu nimeni despre CD.

– Cu cine să nu discut?

– Ştiţi, dumneavoastră...

– Cu psihiatru’?

– Ce, aveţi şi dumneavoastră probleme de sănătate? Şi pe mine mă doare capul, de-mi sună apa în urechi!

Am smuls telefonul din priză, pradă unui stres atroce. Tărăşenia cu CD-ul generalului bișnițar mi-a făcut somnul pulbere. Nu pot dormi liniştit din pricina coşmarurilor, ce se repetă în fiece noapte. Se face că mă hăituiesc liote de ţigănci cu fuste creţe, agitând târnurile deasupra capului ca să-mi fure CD-ul cu secrete militare. Alerg cu picioare de plumb şi sar peste tot soiul de pârleazuri iar când să zic că am scăpat, alte ţigănci îmi barează drumul şi ridică poalele fustelor să mă tragă-n poză…

Fir-ai al naibii, bese-n-cizme, că rău m-ai speriat!