Motto:

„Şampania e lichidu’ pe care-l bea
clasa muncitoare, prin reprezentanţii săi.”
(Din cugetările propagandistului bâlbâit, Epstein.).

Mache Surdu, flăcău tomnatic crescut la poala maică-si, absolvise - în sfârşit! - facultatea de zootehnie. Cu acest fericit prilej,  madam Surdu organizează un grandios dineu cu ciorbă de burtă. La sindrofia cu pricină urmează să participe câteva personaje foarte importante, pentru propulsarea odraslei dumisale pe orbita zootehniei socialiste, multilateral dezvoltate. Femeie de modă veche, învârte cu nădejde polonicul în oala cu ciorbă, fiind convinsă că o masă bună poate face uneori mai multe decât o şpagă, împinsă pe şest vreunui tovarăş cu funcţie de decizie din Ministerul Agriculturii. Alături de oala cu ciorbă, pe aragaz sfârâie felurite bunătăţi culinare prohibite, procurate cu bani grei şi relaţii sus-puse de către tovarășu’ Surdu-senior.

Se aude soneria de la intrare, o uşă ce se întredeschide şi-n bucătărie se strecoară sfrijita madam Bumbac, de la etajul doi.

- Oh, bine ai venit, madam Bumbac! exclamă bucuroasă madam Surdu. Dă-mi, te rog, o mână de ajutor, că nu mai prididesc.

- Da’ ce dragă, au şi sosit deja? şuieră astmatic Bumbăcoaia, roasă de curiozitate maladivă nu tocmai dezinteresată. Cadru didactic la un institut politehnic, era pe cale să cadă în dizgraţia securistului dumisale, întrucât pe luna precedentă abia încropise două note informative despre colegii de breaslă. Care colegi, la rândul lor... înţelegeţi dumneavoastră cum stăteau lucrurile.

- Încă n-au sosit, vecină, dar unii au şi venit. Sunt în sufragerie.

-  Fugi, soro, aşa devreme?

- Lasă, mai bine devreme decât deloc! conchise filosofic madam Surdu, adăugând la ciorbă amiroase numai de dânsa ştiute.

- Şi cine sunt, dragă, dacă nu sunt prea indiscretă? făcu urechea pâlnie madam Bumbac, mutându-şi puţinătatea trupului de pe piciorul beteag, pe cel valid.

- Păi, a venit tovarăşu’... – şi numele activistului de partid lunecă iute-n organul auditiv al madamei Bumbac.

- !

- Şi cu...

- !!

- Cei mari n-au sosit încă, dar pică acuşi-acuşi! se deconspiră madam Surdu.

- Vasăzică vor veni şi mai mari?! holbă ochii Bumbăcoaia, frecându-şi satisfăcută palmele. Şi cine sunt, soro, mie poţi să-mi spui  că eu...

- Contabilul de la...

- Ei, un contabil nu e cine ştie ce sculă. Aşa cunosc şi eu unul de la aprozaru’ din colţ, care...

- Da’ ştii dumneata ce contabil e ăsta? se încinse madam Surdu. Şi numele starostelui evidențelor contabile de la Gospodăria PCR-ului,  se prelinse în labirintul exersat al urechii madamei Bumbac, zăpăcind-o de-a binelea.

- Fugi, soro, chiar aşa?!

De uimire, începu să ţopăie şontâc prin bucătărie, pentru a-şi potoli emoţia. Ce pleaşcă pentru nota informativă de a doua zi! Tovarăşi ce se vând pentru un blid de ciorbă şi... Deodată se pleoşti, întrucât îşi aduse aminte că securistu’ dumisale îi atrăsese deunăzi atenţia, că nu era permis a se face note informative despre tovarăşi cu funcţii înalte în partid. Rămase totuşi cu urechea la pândă, sperând să pescuiască măcar ceva plevușcă, dacă nu se putea agăţa ceva mai acătării. În rest, le mai înflorește - potrivit instructajului însuşit în zbuciumata sa tinereţe.

- Şi asta încă nu e tot! supralicită credula madam Surdu, pornită pe confesiuni megalomane. Știi unde s-a dus taiorul meu cel nou, cumpărat astă-vară de la ăla cu shopu’?

- Cum, l-ai şi dat deja? Nu ziceai că...

- Ce contează ce ziceam! L-am dat Georgeascăi de la patru, să se dea peste cap şi să-l invite pe ...

- Pe cine, soro, mie poţi să-mi spui, că eu...

Cu precauţia cuvenită, madam Surdu îi şopti un nume, ce avu darul să ridice tensiunea arterială a vecinei sale.

- Extraordinar! Fugi, soro, că mor!

- Cum te văd și mă vezi, chiar persoana. Dar să ştii, madam Bumbac, dumitale pot să-ţi spun...

- Aşa, maică, mie poţi să-mi spui...       

- Mai e cineva, mare de tot. Remarcabil de mare! Cineva atât de mare, încât nici nu mă încumet să-i rostesc numele în bucătărie.

- Nu cumva vrei să spui că... – se îngălbeni madam Bumbac, ducându-şi palma la gură.

- Ei, nu chiar, dar e foarte mare. Dacă îţi spun eu că e mare – e mare, ce mai!

- Dar fiul dumitale ce face? se interesă Bumbăcoaia, năzuind să cârmească discuţia pe un făgaş ceva mai accesibil intereselor sale de moment.

- Ehei, e om realizat! A luat şi examenul de stat.

- Zău? N-aş fi crezut! se scăpă cu vorba madam Bumbac. Şi l-au repartizat deja?

- Ştii unde mi l-au repartizat, mititelul? scânci madam Surdu, frecându-şi cu șorțul colţul ochiului.

- N-am idee. Presupun că-n Bucureşti.

- Da’ de unde! Tocmai la dracu-n praznic, la Popândăii din Vale.

- Unde?

- Aşa cum ai auzit: la Popândăii din Vale. Unde a dus mutu iapa şi...

- La Popândăii din Vale, zici? îşi încreţi fruntea madam Bumbac. Dacă stai să te gândeşti, putea fi şi mai rău. Puteau să-l repartizeze la Popândăii din Deal, de pildă, presupunându-se că există aşa ceva şi mai urca şi dealul pe deasupra. Şi pe când plecarea?

- Care plecare? se încruntă madam Surdu.

- A lui Mache, la Popândăi.

- La Popândăi? Să-l las eu să plece la Popândăi?! O-o-o... dumneata nu mă cunoşti, madam Bumbac! începu să se sufoce de indignare madam Surdu. Ia, gândeşte-te niţel: de ce crezi că am aranjat eu dineul ăsta?

- Ca să „celebrezi” diploma lui Mache, cred.

- Ei aşi! Absolvirea facultăţii e doar un pretext. Cu dineul ăsta o să-l aranjez pe Mache aici, în Bucureşti.

- Ira-a-a... cu dineu? Asta zic şi eu idee! nu se putu abţine politehnista să admire viclenia vecinei sale.

- Păi, ce?! făcu triumfătoare madam Surdu, învârtind cu şi mai multă înverşunare polonicul în oala cu ciorbă. O să vadă ăia Popândăi,   cu repartiţia lor guvernamentală! Află madam Bumbac – şi ţi-o spun numai dumitale...

- Aşa, aşa, maică, numai mie!

- ... află că ştabul ăla mare, ultimul ce ţi l-am zis, se dă în vânt după ciorba de burtă.

- De unde ştii?

- Mi-a spus-o – cine crezi? - un fotoreporter de la Agerpres! E de la protocol tipu’– şuşoti conspirativ madam Surdu, ducând polonicul pavăză în dreptul gurii sale slobode.

Tovarășu’ Surdu-senior băgă capul pleşuv pe uşa bucătăriei şi se adresă cu umilinţă consoartei sale:

- Draga mea, au început să vină musafirii. Să le dau câte o ţuică bătrână, până aduci ciorba?

- Ce ţuică! îl repezi soaţa. Încă nu le dai nimic, că strici totul. Ori facem dineul ca lumea, ori... Vom începe cu desfundarea unei sticle de şampanie. Aşa se obişnuieşte, mototolule, asta trebuia s-o ştii şi tu!

- Şampanie? Care şampanie? Avem ţuică şi vin de buturugă.

- ?!

- Păi!

- N-AI LUAT ŞAMPANIE?! explodă madam Surdu, simţind că se prăbuşeşte tavanul bucătăriei peste dânsa.

- Eu...

- Monstrule, m-ai nenorocit! Fugi urgent la Alimentara şi ia o sticlă de şampanie!

- Fug, da’ cine mai primeşte musafirii? vruse să ştie „monstrul”.

- Stai! se răzgândi consoarta. Tu, rămâi cu musafirii. Trimite-l pe Mache. Dar să se întoarcă val-vârtej, auzi? Val-vârtej! Să ia bicicleta.

- Bicicleta? Care bicicletă? căscă ochii domnu’ Surdu-senior.

- Cum care bicicletă? se impacientă „jumătatea” dumisale. Aia verde, pe care i-am cumpărat-o când a dat prima oară la facultate.

- ?

- Vezi că nu mai ţii minte, ramolitule! S-o caute Mache în boxa de la subsol, în spatele sacilor cu cartofi. Te-ai întors?! ridică glasul madam Surdu, agitând polonicul spre mutra înspăimântată a bietului consort.

Tovarășu’ Surdu-senior dispăru fulgerător din dreptul uşii.

- Auzi, ce blasfemie! Cu ce şi-a găsit dumnealui să-nceapă dineul,    cu ţuică şi vin de buturugă!

Zeloasa madam Bumbac schiţă doar un gest ambiguu, întrucât îşi prinse proteza dentară într-un copan de curcan american proaspăt scos din cuptor, pentru a-l cerceta dacă era bine pătruns de para focului.

... Mache pedalează-n draci o bicicletă antediluviană, gonind printre gropi, fiare beton şi alte „suveniruri” lăsate pe maidan de constructorii socialismului victorios. Intră ca o furtună în Alimentara din cartier, cumpără înfrigurat o sticlă cu şampanie, o legă de portbagaj-ul bicicletei şi se avântă cu disperare înspre casă.

Din cauza hârtoapelor, băutura prinse a se agita în sticlă, transformând recipientul într-o bombă cu explozie întârziată. Ajuns la scara blocului, proaspătul zootehnist smulse sticla din portbagaj, zvârli bicicleta în subsol şi se avântă către apartamentul familiei.

În sufragerie era o atmosferă de zile mari. În jurul unei mese ovale, şedeau ţepeni simandicoşii invitaţi. La loc de cinste şedea un tovarăş rubicond, cu bărbie dublă, vădit incomodat de scaunul prea îngust pentru posteriorul său de mare activist de partid. Trăgea cu ochiul din când în când spre uşa bucătăriei. Deasupra mesei atârna ancorat în tavan, un imens candelabru din bronz aurit, moştenit de generaţii.

Surâzătoare, madam Surdu aduse ciorba de burtă într-un splendid vas din porţelan chinezesc şi începuse să o distribuie în farfuriile oaspeţilor, mânuind cu eleganţă un polonic strălucitor din alpaca. Tovarăşul cel gras, de care depindea soarta lui Mache, începu să saliveze abundent – semn că fotoreporterul de la Agerpres nu se-nşelase.

Complexat întrucâtva de prezenţa soţiei sale, tovarășu’ Surdu-senior îşi făcea de lucru cu frapiera. Mache dădu buzna în sufragerie, puse sticla de şampanie lângă castronul cu ciorbă și se aşeză precipitat pe un scaun rămas neocupat. După ce îşi şterse cu dosul palmei năduşeala de pe frunte, se zgâi la maică-sa.

- Sticla! îi şoptise aproape imperceptibil madam Surdu, punând  în continuare ciorba în farfuriile invitaţilor.

- Sticla? Ce-i cu sticla? Bolborosi, nedumerită, progenitura dumisale.

- Desfundă sticla de şampanie, dobitocule! şuieră exasperată maică-sa, zâmbind galeş musafirilor.

În sfârşit, Mache înţelese ce i se cerea; drept care, se aventură cu inconştienţa tinereţii, să descâlcească sârma ce ţinea blocat dopul de la gura buteliei. Copleşit de emoţie, îşi dădea silinţa să iasă treaba cuşer, pentru nu fi bruftuluit iarăşi de intransigenta sa mamă. Cu atenţia concentrată asupra demontării dopului, nu luase seama în ce direcţie era îndreptat gâtul sticlei.

Musafirii urmăreau cu atenţie, ce avea să urmeze. Se auzi o bubuitură asurzitoare, dopul izbi cu violenţă imensul candelabru din bronz aurit, iar acesta scăpând din ancorajul şubred din tavan, se prăbuşi cu zgomot infernal în castronul cu ciorbă. Cioburi de porţelan chinezesc, amestecate cu zeamă fierbinte şi fâşii din carne de vită,   împroşcară musafirii din cap până-n picioare.

Realizând proporţiile dezastrului, madam Surdu dădu ochii peste cap și scăpând polonicul din mână, se prăbuşi leşinată pe covorul persan, ce prinse a se undui sub viitura de ciorbă de burtă.

A doua zi, odrasla soţilor Surdu fuse condusă cu alaiul de rigoare la gara Basarab, pentru a lua trenul în direcţia Popândăi.

 

P.S. Într-una din zile, telefonând la TVR - Redacţia învăţământ, centralista a cuplat din greşeală legătura cu un alt fir şi am ascultat, vrând-nevrând, discuţia redactorei L.O. cu soacra dumisale, în legătură cu câteva persoane simandicoase, ce urmau să participe la un dineu de pomină.