Docentul și scaunul pliant

Început de toamnă, în Munţii Orăştiei. Ne adunăm în faţa cabanei lui Ghiță din Costeşti, pentru a pleca în prospecţie pe teren. Docentul Dorel Zugravu, directorul Institutului de Geodinamică al Academiei Române, e ciufut, gata de gâlceavă. Un fizician doctorand – pe care l-a luat pe post de argat personal -, comise o greşeală impardonabilă. Uitase cu o seară-n urmă să ia scaunul pliant pe care şezuse şeful său în faţa cabanei și peste noapte obiectul s-a evaporat…  

    Domnu’ director, trebuie să fie în port-bagajul maşinii – bălmăji timorat bietul fizician, intuind că docentul avea să facă capăt de ţară din tărășenie. Potrivit obiceiului său, avea să-i reproşeze ani de zile, că n-a fost atent cu scaunul pliant. 

     Du-te de-l caută! spuse cu hotărâre docentul. Nu mă mişc de aicea, până nu apare scaunu’ pliant! 

În timp ce fizicianul se duse cu pași târșâiți să controleze port-bagajul autoturismului de teren, noi, ceilalţi membri ai grupului de şoc, ne-am pus pe aşteptat. La un moment dat, generalul Vasile Dragomir ne făcu un semn discret cu ochiul şi se luă după fizician, ce se uita încurcat în port-bagajul mașinii.

     Dom’ director! strigă generalul. Scaunu’ e aici!

     E acolo? Bine! Atunci putem pleca!

Docentul Dorel Zugravu era un caz particular. Ne-a povestit că în copilărie fuse batjocurit la școală de ceilalți băieți, din cauza aspectului său anemic și a ochelarilor ce îi cădeau întruna de pe nas. În contrapartidă, ca adult nu scăpa nici un prilej să-și umilească subalternii. Iar prin ricoșeu, trata întrucâtva asemănător și pe colaboratorii institutului ce-l păstorea. Nu suferea cu nici un chip să fie contrazis. Într-o după-amiază am trecut pe la institut, pentru o discuție preliminară în legătură o temă de cercetare. L-am găsit tuns, ras proaspăt și dat cu odicolon. Porunci secretarei să vină la dânsul cercetătoarea X. Aceasta se înfățișă la raport în circa două minute. Era o tinerică frumușică, în halat alb impecabil. Docentul îi ceru să rămână cu dânsul până seară, ca să lucreze împreună la nu știu ce material. Răspunsul tinerei îl ului:

    – Domnule director, nu pot să rămân peste program. Eu am acasă un copil mic și un soț care mă așteaptă.

    – Îți ordon, să rămâi!

    – Nu pot! – răspunse tânăra cercetătoare și ieși din cabinet.

Docentul râmase siderat. Nu mai pățise un asemenea afront din partea unui subaltern. Nu mai era în stare să-și decleșteze gura, darmite să poarte o discuție inteligibilă. 

… Ne încolonăm şi purcedem la drum. Trecem podul peste râul Grâdiştea, după care ne dăm silința să urcăm poteca de pe versantul muntelui Făieragu. Generalul Dragomir era cap de coloană, noi înşiraţi după dânsul ca puii-n urma cloştii. 

După zece minute de mers, docentul ne propuse să ne oprim, pentru că vrea să examineze o piatră „ciudată”. De fapt, obosise şi căuta un pretext să-şi tragă niţel sufletul. Însă pentru nimic în lume nu ar fi recunoscut că l-au lăsat balamalele. Dacă generalul Dragomir nu a ostenit, docentul trebuia musai să fie cu un cap deasupra sa. Mai ales că în expediţia cu pricină, generalul se situa pe o treaptă subalternă faţă de ditamai directoru’ Institutului de Geodinamică al Academiei Române! 

După ce a rezolvat „ciudăţenia” bolovanului, pornim iară la drum. Urcuşul prin pădure devenise anevoios. Cu o noapte-n urmă plouase din belșug, așa că era umezeală berechet. Pe cărare argila se lipea de încălțări, ca musca de coada calului. Am transpirat cu toţii, în deosebi docentul. După vreo oră de suiș pe povârnișul muntelui, docentul, galben la faţă, ne propuse să ne oprim întrucât voia să urineze. 

Golitul bășicii udului i-a luat vreo cinşpe minute. Noi, restul eşalonului ne-am aşezat să-l aşteptăm. Când docentul a revenit din tufe, am dat iarăși să urcăm. Docentul ne-a oprit. Voia şi el, în egală măsură cu noi, să se odihnească. 

După ce s-au scurs cele cinşpe minute reglementare de repaus, ne așternem la drum. Docentul bodogănea întruna pe chestia celor cinşpe minute duble de răgaz, pe care le-am avut noi. Care au fost, potrivit opiniei sale, douăzeci de minute. 

     – Dumneavoastră aţi beneficiat de douăzeci de minute de odihnă în plus, cât m-am pişat eu. Îmi sunteţi datori cu cele douăzeci de minute. Ca să fim chit!

Generalul, sătul de văicărelile docentului, îi zise: 

    – Dom’ director, mergând în grup, nu vom avea niciodată prilejul să ne achităm de minutele pe care le avem în avans față de dumneavoastră. La fiecare popas de cinşpe-douăzeci de minute, tot vom rămâne cu minute în plus. Vom fi chit numai în momentul în care noi ne vom urina, iar dumneavoastră vă veți odihni fără să vă pișați. Vă convine?

Docentul deschise pliscul să zică ceva, se răzgândi şi îl închise la loc. După mutra ce o făcuse, era clar că nu agrea sugestia generalului. Fiind septuagenar, cum naiba să se abțină să nu facă pe el?

Urcăm în continuare…

Între timp, se pornise o ploaie mocănească parşivă, ce se transformă curând în lapoviță. După o sfătuire scurtă, am luat hotărârea să ne întoarcem la cabană. Generalul își scoase pălăria și se dezbrăcă de bluză și maieu, le îndesă în sacoşă şi porni prin lapoviţă în bustul gol, cu capul descoperit. Făcuse Academia militară la ruşi, era antrenat la asemenea marşuri. Zicea că despuiatul de țoale e cel mai bun mijloc să te fereşti de răceală. Docentul, cu studiile făcute tot la ruşi dar la civili, a făcut întocmai ca generalul. Se dezbrăcă şi el până la brâu, pasă bulendrele fizicianului doctorand ce-l urma cu stoicism şi porni țanțoș în urma generalului. Sub biciuiala lapoviţei, pielea generalului se făcu stacojie iar aburii i se ridicau de pe chelie, ca dintr-o gamelă pusă la gura sobei. Docentul prinse o culoare sinilie, ca un ficat de bivol înecat de nouă zile. 

Întorși la cabană, generalul dădu pe gât un pahar mare de votcă, după care se frecă cu un prosop pe spinare. Docentul, ca să nu rămână de căruță, dădu şi el pe gâtlej un pahar mare de votcă şi se frecă cu un prosop pe cârcă, întocmai ca generalul. Neavând antrenamentul generalului la umblat prin lapoviţă cu bustul gol, se puse pe strănutat ca un cotoi ţinut la uşă-n geru’ bobotezei. Când i se mai urcaseră la cap şi aburii alcoolului, își pierdu și bruma de minte ce o avea. Începu să fredoneze „Katiuşa” şi ceru să-i fie adus scaunul pliant pe care-l lăsase cu o seară-n urmă în faţa cabanei. Pentru treaba asta, îl trimise pe doctorand să aducă pompa, să umfle roţile mașinii de teren. 

Imediat ce fizicianul se făcu nevăzut, docentul căzu pradă melancoliei. Îşi aminti de tinereţile sale, petrecute-n studenţie la Moscova. Îndrugă ceva despre cum bea el cvas* și mânca castraveţi murați fără pâine, că pâinea era... tovarăşi, asta era situaţia! – concluzionă cu glas stins. Îşi aminţi vag de o fostă colegă rusoaică, ce i-a respins avansurile, după care se prăbuși într-un somn agitat, zvâcnind din mâini şi din picioare. 

Ne-am sfătuit ce să facem, să nu pierdem ziua de pomană. Mai ales că vremea dădea să se îndrepte. Cineva din grup propuse să mergem pe făgaşul Văii Rele, ca să căutăm intrări în cavități subterane. Eventual de se va putea, să intrăm într-o grotă. După o matură chibzuință, propunerea a fost acceptată în unanimitate, cam cu jumătate de gură.

Când să ieşim pe uşă, docentul miji un ochi şi ne întreabă cu glas răguşit unde ne ducem. I-am spus că pe Valea Rea. Auzind de Valea Rea, docentul se ridică anevoie-n capu’ oaselor și ne informă că merge şi el. Să nu uităm, că dânsul e conducătorul expediţiei! ne atrase atenţia. 

Arăta jalnic; era ca aburul deasupra oalei. N-a vrut să rămână-n pat, potrivit recomandării generalului. 

     Să rămân în pat? De ce să rămân în pat? Merg şi eu! își iţi mutra șifonată punându-şi pe bâjbâite încălţările.

Prilej de panică pentru fizicianul doctorand. 

     Dacă întreabă iar de scaun, de unde-l scot? se adresă în șoaptă generalului. 

    Lasă, vedem când ajungem în Valea Rea – răspunse în surdină generalul. Acolo îi spun o trăsnaie de îl bag în sperieţi. N-o să-i ardă de șezut pe scaunul pliant!

Ne înghesuim în mașină și pornim la drum. Bineînțeles, cu docentul în față, în dreapta șoferului. După ce trecem de cantonul silvic, o luăm pe lângă râul Grădiștea, pe traseul ce duce la Sarmizegetusa Regia. Până să ajungem la primul cătun, cotim la stânga pe un drumeag desfundat, ce dădea în Valea Rea. Docentul devenise apatic și părea să moțâie. Din când în când căsca gura și scotea câte un șuierat sinistru. În curând îngălbeni și începu să transpire. Apoi își lăsă capul pe speteaza scaunului, cu privirile pironite-n tavanul automobilului… 

După câteva ore chinuite prin glodul Văii Rele, ajungem la destinație. Până să oprească autovehiculul, docentul deschise ușa și se aruncă după niște tufe. Noi, ceilalți expediționari, ne-am bulucit pe malul pârâului din dreapta drumului, cu ochii holbați la surpătura pe care urma să coborâm. Intrarea în grotă se vedea în povârniș, dincolo de pârâu. 

S-a iscat ceva dihonie între noi pe chestia alegerii cobaiului, ce avea să coboare primul pentru a sonda trăinicia malului. Cum era de așteptat, nu s-a oferit nici un voluntar pentru isprava asta. După câteva minute de șovăială, ne-am avântat în neștire spre pârâu. Am traversat cu opinteli cursul apei, după care am luat pieptiș panta muntelui. Urcușul s-a dovedit al naibii de greu. A trebuit să ne spetim în patru labe până la intrarea în peșteră, în paguba hainelor ce se agățau în mărăcini. Apoi am explorat, ce era de explorat.     

Când să părăsim grota, se pornise iar ploaia mocănească. În graba lucrurilor, am uitat să ne luăm pelerinele de ploaie din mașină. Ca atare, am zorit să descindem la vale pe turul pantalonilor, unde ne aștepta docentul. Am trecut pârâul în sens invers, ne-am cățărat cu ghearele pe malul abrupt și am ieşit uzi din văgăună și împroșcați cu noroi. Când colo, ce să vezi! Nici urmă de mașină, de docent și de doctorand. Se vede treaba că docentul, potrivit obiceiului său detestabil, ne-a lăsat de izbeliște și a șters-o cu mașina. 

Ce era de făcut? Ploaia mocănească se întețise iar frigul ne strângea-n spate. La cabana Costești nu puteam să ne întoarcem pe jos. Colac peste pupăză, începuse să se întunece. După ce ne-am răcorit cu câteva înjurături la adresa docentului, printre ramurile copacilor am zărit un șopron vechi. Ne-am precipitat în direcția adăpostului salvator. 

Spre ghinionul nostru, baraca era în paragină. Fără acoperiș, fără ferestre și fără ușă. Între cei patru pereți ploua ca afară. Dar se cheamă că eram feriți întrucâtva de urși, ce își făceau mendrele prin zonă. Bineînțeles dacă urșilor nu le dădea prin cap să intre după noi, să ne întrebe de sănătate. Pe tema asta se stârni ceva zâzanie, fiecare dându-și cu părerea pe cine trebuia să cadă măgăreața să facă de santinelă. După ce ne-am ciorovăit preț de un sfert de ceas, am lăsat baltă propunerea cu straja și ne înghesuirăm toți în fundul șopronului. La îndemnul generalului, am pornit să facem larmă pentru a ține fiarele la distanță. 

Curând, vociferările noastre au fost curmate. Un expediționar a vrut să ştie, dacă urşii cunosc faptul că nu au voie să intre acolo unde se face gălăgie. Pus în încurcătură, generalul Dragomir zise că în Rusia procedeul e aplicabil. Pentru urșii autohtoni, veșnic hămesiţi, n-ar băga mâna-n foc că respectă regulamentul. Întrucât generalul era o autoritate incontestabilă în condiții dificile de supraviețuire, am luat hotărârea să tăcem chitic, ca să nu dăm prilej urşilor să-şi facă plinul pe spinarea noastră.

Și plouă, nu se încurcă! 

Pe la ora trei din noapte, am zărit două faruri aprinse, ce înaintau cu dificultate pe drumul desfundat. Era mașina Institutului de Geodinamică. Venea teleleu-tănasă către noi. De la şofer am aflat, că a trebuit să-l care pe şeful său la spitalul din Orăştie, pentru că dăduse damblaua întrânsul. Delira într-una, cerând cu insistență să-i fie adus scanului pliant, pe care-l lăsase cu o seară-n urmă în fața cabanei. Şi cum spitalul nu avea medicamente pentru boleșnița sa, omul a trebuit să facă un drum până la o farmacie din Deva. Ne spuse, că venise din proprie iniţiativă să ne ia; că, în ce-l priveşte pe şeful său, slabă nădejde. Ne duce cu maşina, cu tocmeala să nu spunem docentului că a venit să ne care, că dă de bucluc! 

Murați de ploaia persistentă, ne-am îmbarcat pe tăcute şi până când am fost descărcați în dreptul cabanei din Costeşti, nimeni n-a scos o vorbă. Meditam la caracterul dificil al directorului Institutului de Geodinamică al Academiei Române, caracter modelat de copilăria sa nefericită.

Peste vreo doi ani, am trecut din nou prin zonă și l-am zărit pe cabanierul Ghiță, șezând pe un scaun pliant aidoma celui uitat de doctorand. Tot de vreo doi ani, docentul freacă zilnic ridichea fizicianului păgubos din pricina scaunului pliant, uitat în fața cabanei din Costești. Pentru bietul doctorand nu se întrevede nimic încurajator la orizont. La institutele Academiei Române directorii ies rareori la pensie. Probabil va trebui să aștepte până ce docentul va ieși de bunăvoie pe poarta institutului, cu picioarele înainte!


*Cvas – băutură populară acidulată rusească, făcută din tărâțe de secară. ( N.a.)