Într-o duminică însorită din primăvara anului 1990, am plecat cu soţia şi cei trei copii ai noştri să ne plimbăm în parcul Herăstrău, din Bucureşti. Acolo urma să o cunosc pe Claudia Ivănescu, verişoara soţiei mele, o tânără profesoară de biologie ce preda la o şcoală rurală din judeţul Argeş.

După prezentările de rigoare ne-am retras pe o bancă, să stăm de vorbă. Deşi părea cam timidă (veşnicul şi nemeritatul complex al profesorului de la ţară), conversaţia cu verişora soţiei a decurs agreabil, chiar interesant.

Curând ne-am despărţit. În timp ce se depărta de noi, am avut un presentiment straniu. Am spus soţiei mele:

- Această fată va muri, înainte de a se împlini doi ani.

Deşi era obişnuită cu unele manifestări extrasenzoriale ale mele, soţia m-a întrebat cum de am ajuns la o asemenea concluzie morbidă, fiind vorba de o persoană tânără, sănătoasă.

I-am răspuns că e dificil să-i explic în cuvinte. Puteam doar să-i spun că am văzut spectrul morţii pe chipul acelei fete.

- Şi de unde ştii că va muri neapărat, înainte de a se împlini doi ani?, a insistat soţia.

- Iarăşi nu pot să-ţi explic în cuvinte de unde ştiu asta – am răspuns eu.

Înainte de a se împlini doi ani de la întâlnirea din parcul Herăstrău, verişoara soţiei a murit de moarte năpraznică. Vrând să prepare ceva de mâncare pe o lampă de gătit cu petrol, într-o clipă de neateţie atinse flacăra lămpii cu poala halatului în care era îmbrăcată. Întrucât halatul era confecţionat dintr-un material uşor inflamabil (e posibil ca anterior să fi fost îmbibat cu vapori pe petrol), tânăra a început să ardă ca o torţă. Nereuşind să scoată halatul de pe dânsa – acesta arzând, i se lipise de piele – sărmana fată abia mai avu puterea să se târască în curte şi să strige după ajutor. Nu o auzi nimeni. A avut parte de o moarte cumplită, agonizantă.

Când văzusem cu mai puţin de doi ani în urmă spectrul morţii pe chipul tinerei profesoare, am  interceptat un mesaj din viitor în legătură cu tragicul ei destin. Este posibil, cred eu, ca violenţa morţii acelei fete în viitor să fi determinat acea puternică reacţie extrasenzorială în subconştientul meu.

Nu se poate exclude cu totul probabilitatea ca în subconştietul uman să existe un depozit de informaţii transmis pe cale ereditară, despre întâmplări petrecute în timpuri trecute - informaţii care în anumite condiţii psihofiziologice sau de altă natură ar putea fi „vizualizate” la nivelul percepţiei conştiente. Nu acelaşi lucru se poate spune despre întămplări din viitor. Evenimentele din viitor nu au cum să se transforme în amintiri stocate în subconştient, pentru că acestea abia urmează să aibă loc într-un timp mai mult sau mai puţin îndepărtat.

De aci se nasc alte întrebări: trecutul şi viitorul există în acelaşi timp, sau evenimentele pe care le-am trăit în trecut şi le vom trăi în viitor fac parte dintr-un program instalat în „computerul” cerebral al fiecăruia dintre noi? În acest sens, e interesantă remarca lui Albert Einstein: „Separarea dintre trecut, prezent şi viitor nu are decât valoarea unei iluzii.”