ISTORIA CRIMELOR PAPALITĂȚII (4)

 

Articol apărut în revista Nexus New Times magazine.
 

Mulţi dintre papii secolelor XIII – XVI au continuat stilul de viaţă criminal, însetat de sânge şi lasciv al predecesorilor lor corupţi, atingând noi culmi de depravare pe care Biserica modernă încearcă din răsputeri să le treacă sub tăcere.
de Tony Bushby
 

Ne aflăm încă la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea şi ne oprim acum asupra vieţii Papei Inocenţiu al III-lea (1198–1216) (v. poza), pe care mulţi catolici îl pun deasupra celorlalţi, privindu-l ca pe una dintre principalele forţe constructive ale evoluţiei civilizaţiei europene. Când a fost ales în 1198, el a pretins ca prefectul, care reprezenta Sfântul Imperiu Roman şi senatorii, care reprezentau poporul roman, să îi jure lui credinţă, în calitate de Papă. În acelaşi an, el a făcut să dispară toate consemnările anterioare cu privire la istoria Bisericii, înfiinţând Arhiva Secretă.
(Enciclopedia Catolică, xv, pag. 287.)

Biserica recunoaşte: „Din păcate, doar puţine documente [ale Bisericii] anterioare anului 1198 au fost făcute publice“ (Encyclopaedia Biblica, Adam & Charles Black, Londra, 1899). Această afirmaţie relevă faptul că aproximativ 1200 de ani de istorie creştină zac ascunşi în seifurile de la Vatican, necunoscuţi publicului.

Pentru a-i supune pe nobili, Inocenţiu i-a dat o mare putere şi o imensă avere fratelui său. Nepotismul acestuia şi comportamentul său despotic au stârnit un val de mânie, astfel că în 1203 romanii s-au răsculat încă o dată şi i-au alungat pe Inocenţiu şi pe fratele lui în provincie. După mult timp Inocenţiu s-a întors la Roma şi şi- a transformat vechiul Palat Papal într-o fortăreaţă greu de cucerit. El a acţionat cu întreaga lipsă de scrupule şi cu întregul despotism specifice „marilor Papi“, fără să-i pese de vărsarea de sânge pe care a provocat-o. În timpul Celui de-Al Patrulea Conciliu Lateran din Aprilie 1215, Inocenţiu al III-lea a condamnat Magna Carta şi a cerut ca evreii să poarte îmbrăcăminte distinctă. El a decretat de asemenea că oricine va fi prins citind din Biblie să fie omorât cu pietre de către „soldaţi şi miliţie“. (Enciclopedia lui Diderot, 1759). Dar scopul principal al Conciliului său era elaborarea unui plan de expansiune militară, intenţia sa finală fiind aceea de a domina întreaga Europă – un Weltherrschaft în care intenţiona să îi supună judecăţii Sfântului Scaun pe toţi regii şi prinţii.

Locuitorii Romei au fost atât de ofensaţi de răutatea Papei Grigorie al IX-lea încât l-au alungat din oraş de trei ori în şapte ani, iar la moartea sa, salutată cu o bucurie nestăvilită, s-au răspândit în rândul creştinătăţii o mulţime de porecle şi poveşti pline de dispreţ despre el.

Papa Grigorie al IX-lea – detaliu dintr-o frescă din secolul al XIII-lea; biserica Sacro  Speco, Subiaco, Italia


„Armata catolică“ a lui Dominic (Enciclopedia Catolică, v, pag. 107) era ocupată cu anihilarea catharilor din sudul Franţei, iar Inocenţiu avea nevoie de încă o armată pentru o intervenţie în Germania. În această direcţie, el a cerut sfatul consilierului său militar, Episcopul Grosseteste (d. 1227), unul dintre cei mai eminenţi prelaţi ai epocii, întrebându-l de unde ar mai putea recruta noi trupe, iar sfatul acestuia a fost: „din rândul populaţiei catolice, adepţii lui Hristos, trupuri în care sălăşluieşte întotdeauna şi Diavolul“.
(Enciclopedia lui Diderot, op. cit., detaliat în From St. Francis to Dante, G. G. Coulton, David Nutt, Londra, 1908 ed., pag. 56.)

Din multele secole de istorie creştină, aşa cum a fost ea consemnată chiar de Biserică, nu e greu să aduni astfel de consideraţii clericale fascinante, acesta fiind doar un exemplu despre ceea ce credea ierarhia papală despre credincioşi.

Amestecul Papei în Germania şi, mai târziu, la Constantinopol a avut un deznodământ dezastruos, unica sa victorie fiind împotriva catharilor neînarmaţi. „Acesta este fără îndoială motivul pentru care istoricii i-au refuzat titlul de «cel Mare» pe care altfel se pare că l-ar fi meritat“
(The Popes: A Concise Biographical History, Burns & Oates, Editura Sfântului Scaun, Londra, 1964, pag. 226; Georgius L. Craven.)

La cincizeci şi cinci de ani Inocenţiu a fost „ucis de sabie în cruciada [împotriva maurilor] hotărâtă în timpul Conciliului Lateran“
(Enciclopedia Catolică, viii, pag. 16.)

Cuvintele Papei Grigorie al IX-lea (1227–1241; Ugolini di Conti, 1143–1241) sunt o confirmare a atitudinii opresive a Bisericii faţă de abaterile de la credinţă, el ordonând clerului său să predice„omului laic ca atunci când aude vreo vorbă nepotrivită la adresa credinţei creştine să apere credinţa nu cu vorba ci cu sabia, pe care să o înfigă în măruntaiele aceluia până la plăsele“.
(Cronicile Cruciadelor, G. de Villehardouin, pag. 148.)

Locuitorii Romei au fost atât de ofensaţi de răutatea Papei Grigorie încât l-au alungat din oraş de trei ori în şapte ani, iar la moartea sa, salutată cu o bucurie nestăvilită, s-au răspândit în rândul creştinătăţii o mulţime de porecle şi poveşti pline de dispreţ despre el.

În 1243, Sinisbaldo Fieschi (c. 1207–1254), originar din Genova, a urmat în scaunul papal iar măcelul a continuat neabătut. El şi-a luat numele Inocenţiu al IV-lea (1243–1254) şi „şi-a întrecut toţi predecesorii prin ofensivele sale feroce şi lipsite de scrupule“.
(Cronicile lui Richard din San Germano, xii, pag. 507.)

După anihilarea definitivă a catharilor, el a îndreptat ofensiva militară a Bisericii asupra familiei împăratului Sfântului Imperiu Roman, Frederick al II-lea (1194–1250). Frederick, numit cu dragoste „minunea lumii“, a fost ultimul mare monarh al dinastiei Hohenstaufen. Familia sa a rezistat armatei catolice, Frederick şi mai apoi fiul său petrecându-şi vieţile în vâltoare luptelor cu trupele papale. Frederick s-a plâns că Papa, pe care l-a numit „un balaur de soi otrăvitor“, aspira la poziţia de monarh feudal al întregii Europe şi a luptat împotriva încercărilor lui de a-i confisca vastele domenii. Iată confirmarea Bisericii asupra acestui măcel, citată din Enciclopedia Catolică:

Frederick al II-lea, împăratul Sfântului Imperiu Roman, a fost ultimul mare monarh al dinastiei Hohenstaufen.
Familia sa a rezistat armatei catolice, Frederick şi mai apoi fiul său petrecându-şi vieţile în vâltoare luptelor cu trupele papale.

Friedrich al II-lea – detaliu de pe coperta cărţii sale De arte venandi cum avibus (Despre arta de a vâna cu păsări).


„Papa Alexandru al IV-lea (1254–1261) … se lăsa cu uşurinţă influenţat de şoaptele linguşitorilor şi înclina să asculte sugestiile răuvoitoare ale oamenilor lacomi… el a continuat politica Papei Inocenţiu al IV-lea de război şi exterminare a urmaşilor lui Frederick al II-lea … iar oamenii s-au ridicat împotriva Sfântului Scaun… unitatea creştinismului era de domeniul trecutului.“
(Enciclopedia Catolică, i, pag. 287-288)

„Unitatea“ este o noţiune relativă pentru creştinism, pentru că nu a existat vreodată şi nu există nici acum. Cetăţenii Romei au susţinut cauza familiei lui Frederick şi au pus mâna pe arme, făcând încă o dată ca un papă să se retragă în grabă în provincii.

Povestea următorilor patru papi este aproape în întregime povestea luptelor cu familia lui Frederick al II-lea – luptă care ajunsese atât de nedreaptă, atât de vizibil mânată de ură şi lăcomie pură, încât a dezgustat creştinătatea şi continuă să-i dezguste pe toţi istoricii ne-catolici de astăzi. Apoi, înregistrată în documentele Bisericii, a urmat una dintre cele mai ciudate pontificate din istoria papalităţii: „La zece zile după moartea lui Nicolae al IV-lea (1292), cei doisprezece cardinali s-au adunat la Roma. Aveau să treacă însă doi anişi trei luni până ce ei să dea Bisericii un papă.“
(The Popes: A Concise Biographical History, op. cit., pag. 19)

Istoria acestor alegeri speciale (care în prezent se numesc conclavuri) este îmbibată de corupţie şi este unul dintre cele mai uimitoare volume de literatură istorică religioasă care încă stă să fie dezvăluit.

În orice caz, în 1294, din nişte motive obscure, cardinalii obosiţi de atâtea discuţii au hotărât să îl înscăuneze pe Pietro di Morrone (1215–1296) ca Papă, sub numele de Celestin al V-lea. Înainte şi în timpul pontificatului său, el a dus o viaţă de pustnic într-o peşteră din munţii sălbatici din Abruzzi, în sudul Romei.

În legătură cu Celestin ni se dezvăluie o altă dovadă de ignoranţă şi simplitate lipsită de simţ critic a oficiului papal, trăsături ce au durat mai mult de 1500 de ani de istorie creştină. Cardinalii s-au îngrijorat când umilul călugăr le-a ordonat să vină în peştera lui, dar i-au dat ascultare şi acolo l-au consacrat ca papă.

Într-una din referinţele noastre principale, The Popes: A Concise Biographical History, Celestin e descris ca un om „cu învăţătură puţină şi o totală lipsă de experienţă lumească“ (pag. 238). Cu toate acestea, în absenţa papei, puternica maşinărie a Ecclesia Militans a înflorit sub conducerea cardinalului războinic din Ostia, Latino Malabranca, un om cu o vastă experienţă militară.
(Enciclopedia lui Diderot.)

Regele Carol al II-lea al Neapolelui, care dorea să intre în graţiile papei şi-a trimis un reprezentant la peşteră pentru a-l escorta pe acesta la Neapole pentru o întrevedere.

Celestin a sosit provocând un adevărat scandal public prin acordarea de privilegii extraordinare şi nelimitate lui Carol. Cardinalii, realizând în sfârşit că Papa era „de o simplitate dezastruoasă“, au fost nevoiţi să voteze demisia sa.
(The Papacy, George Weidenfeld & Nicolson Ltd, Londra, 1964, pag. 87.)

În fruntea celor care au făcut presiuni asupra lui să abdice a fost Benedetto Gaetani (sau Caetani) (1234–1303), un prelat bogat şi puternic cu ambiţii înalte. Mulţi credeau că Gaetani a montat un tub de vorbit în pereţii camerei papei, iar astfel o „voce din Ceruri“ i-a cerut lui Celestin să demisioneze. Celestin al V-lea a fost convins că „Dumnezeu îi vorbise“ şi a abdicat. În 1296, Gaetani a cumpărat de la cardinali Scaunul Papal pentru 7.000 de florini de aur, devenind Papa Bonifaciu al VIII-lea (1294–1303). Celestin a fost imediat întemniţat într-o fortăreaţă sinistră şi a fost tratat cu atâta brutalitate încât a murit la scurt timp.


(va urma)


[Citește toată seria aici]