Referitor la epistola trimisă din partea domnului E.S.

Nu m-am aşteptat să reacţionaţi cu atâta violenţă verbală, la nevinovata „completare” din Jurnal paranormal. Daţi dovadă de o nimicnicie omenească greu de înţeles pentru un om obişnuit. Eu sunt bolnav, atacul vascular cerebral mi-a atins centrul vorbirii, am o mână şi un picior paralizate. De ce vă revoltaţi cu atâta înverşunare, vizavi de persoana mea? Ştiţi bine că am spus adevărul, e drept trunchiat, pentru că nu am dorit să spun lucrurilor pe nume. (Începând cu suferinţele din copilăria dvs, care v-au marcat maturitatea şi terminând cu... înţelegeţi la ce mă refer.) Ştiţi foarte bine că ceea ce scriu, sunt lucruri adevărate. Dacă aţi fost anchetator, după cum susţineţi, să vă fie de bine. Nu mulţi se „laudă” cu asemenea îndeletnicire. Iar cu privire la perspicacitatea dvs într-ale psihologiei umane, lăsaţi-o baltă. (Nu mă refer la balta în care, respectabila dvs...., exasperată, v-a făcut vânt pe gheaţă.) Cum rămâne cu refuzul meu de semna alături de dvs o carte, la care mi-aţi dat mână liberă să scriu ce socot de cuviinţă?

Ce s-a întâmplat cu cunoştinţele dvs teoretice din branşa câmpului de luptă mental? Nu aţi reţinut faptul că nu este bine să-ţi provoci oponentul? Iată, vă întind mâna pentru a treia oară (şi ultima) să ne împăcăm, cu condiția să încercaţi, în limitele posibililăţilor, să nu mă mai bălăcăriţi la capitolul cunoştinţelor de specialitate. Dvs sunteţi generalist în domeniu, pe când eu sunt specialist în aplicaţii practice. E greu să fiu învins la acest capitol. (Telefonul meu e acelaşi, puteţi să mă sunaţi.)

Aştept să aflu veşti mai bune despre dvs. Până atunci, citiţi un pasaj din prologul recentei mele cărţi, scris pe patul de spital.

„În zilele şi în nopţile de chin ce au urmat, am ajuns la concluzia sinceră că nimeni, nici cei mai inverşunaţi duşmani ai mei, să nu treacă prin chinurile pe care le aveam eu. Şi atunci mintea mea s-a luminat şi i-am iertat pe toţi care mi-au făcut rău. Pentru mine nu mai există inamici. Toţi sunt oameni. Unii sunt programaţi genetic să facă bine pentru semenii noştri; alţii să facă rău. Nu este vina lor că s-au născut cu un program genetic cerebral negativ. Viaţa lor devine un coşmar, fiind nevoiţi să gândească în permanenţă cum să şicaneze pe semenii lor, în loc să-şi canalizeze energiile pshicice către ceva cu adevărat notabil.

Luminaţii omenirii au ajuns la concluzia că omul e măsura faptelor sale; iar răsplata pentru comportamentul nostru se află mai sus de vrerea noastră.”

P.S. Cer cu umilinţă iertare corespondentului care încearcă un sentiment de tristeţe, văzând disputele anacronice din aria fenomenologiilor de frontieră.