Lucrările sesiunii erau în plină desfășurare. Pe rând, ca la şcoală, participanţii citeau cu glas monoton referatele, conştienţi fiind că nu-i asculta nimeni. Asistenta picotea. Un savant grăsuliu aşezat imprudent în primele rânduri, făcea eforturi disperate să n-adoarmă-n scaun. În stânga sa - ceva mai în spate - un bondoc sur vădind un îndelungat exercițiu, răsuci meșteșugit capul pe umăr şi porni porcii la jir.

─ În armată - şuşoti un învăţat pirpiriu la urechea somităţii de lângă dânsul - sergentul ne punea o ţepuşă sub bărbie şi rămâneai treaz tot plantonu’!

Ciufut, antropologul se foii pe taburetul ros de carii.

─ Ascultă! îşi aţinti orbita ’ntunecată asupra speologului de alături. La  anu’ aş putea săpa în peştera dumitale; şi dacă găsesc vreun maxilar de urs cavernicol...

─ ... ai să dovedeşti valabilitatea ipotezei mele. Eşti genial, magistre! se învioră speologul. Să ştii că nici eu nu rămân dator. Cunosc un aven în care poţi aduna un sac cu ciolane.

─ Deh! se scărpină antropologul în tibie. Vezi dumneata, există ciolane şi ciolane. Dacă ai găsi un femur de sinantrop  sau...

─ Sunt şi din alea. Sunt vechi, dom’le. Când îţi zic eu că-s vechi – îs vechi, ce mai!

─ Atunci, batem falangele! se ambală specialistul în schelete. Cât despre oasele alea, să nu sufli nimănui o vorbă. Hiena de Rişcuţia* ar fi în stare să le modeleze-n ghips şi mai iese dracu’ ştie ce. Ăla...

─ N-avea grijă – îl linişti speologul. Atâta vreau: să găseşti maxilarul de urs în peştera mea; în rest...

─ În rest, ce?

─ Ce, ce?

─ Păi, ce!

─ Să zicem – două kile de slănină afumată şi... ce părere ai de secretara lui Marcianus? Că ăluia tot nu-i trebuiesc femei.

─ Aia?!

─ Nu, dom’le, nu stalactita care mozoleşte cafele. Ziceam de prospătura ce o pregătea colegul dumitale grizonat pentru admitere, la biologie.

─ ???

─ Aia, dom’le, de a dat kix la examen iar colegul dumitale voia s-o ia pe şantier, fără ştirea neveste-si.

─ A... aia – da! rânji cu o lucire stranie-n priviri, amatorul de „trufandale”. Grozav schelet, dom’le!

Speologul tresări. Cercetă bănuitor mutra antropologului şi căzu pe gânduri. Nefiind psiholog din fire, renunţă să-şi bată capul cu griji inutile şi lăsă lucrurile să curgă-n voia lor.

─ Atunci...

─ Domnilor, vă rog, mă deranjaţi! se înturnă spre dânşii o scăfârlie chelboasă, supărată nevoie-mare.

Cei doi viitori colaboratori tăcură, până ce văzură că suportul tigvei se înmoaie şi se lasă uşurel într-o parte. Curând, un sforăit nevolnic îi vesti că pârtia era liberă.

Reluară negocierile în şoaptă.

─ Deci, ne-am înţeles. Dumneata „localizezi” maxilarul – eu aduc scheletul... ă-ă-ă... secretara. De acord?

─ De acord; şi slănina. Şi nu uita sacul ăla cu oase de pitecantrop.

─ Nu uit. Da’ parcă ziceai de sinantrop...

─ Şi ce dacă ziceam! De vreme ce eu îţi găsesc maxilarul de urs cavernicol taman unde îţi convine, dumneata nu poţi dezgropa nişte oase de pitecantrop? Ca să nu mai bat drumu’ până-n Filipine, că tot n-am ieşire afară.**

─ Ia un purgativ! îl sfătui un ins zevzec, cu privire opacă.

─ ?!

─ Filip... parcă scria pe undeva că ciolanele alea erau din Jawa şi că ar fi dispărut demult – se nedumeri cu prudenţă speologul.

─ Ce spui, dom’le?! Şi eu care... Ia te uită! ţâţâi încurcat expertul în pitecantropi. Bine, fie şi sinantrop. În ce priveşte chestia cu...

─ Sttt! Uite acolo... Ce naiba „toarnă”-n urechea prezidentului   veterinarul ăla ţicnit? Iar bântuie pe unde nu-i fierbe oala?!

─ Bântuie, ticălosul! se înverzi de ciudă antropologul. Te pomeneşti că iar îl trimit la Congresul de la Copenhaga, pe post de ortoped.

─ ?!

─ Eu... în fond... nu mă bag. Treaba lor; eu... Mai bine să auzim,  ce silabiseşte neghiobu’ ăla la tribună!

Tulburaţi de finalul neaşteptat al conversaţiei, ambii savanţi amuţiră. Retras în găoace, antropologul cugeta cu spaimă-n oase că partenerul său de dialog ar putea pune de o notă informativă către Securitate, pe chestia „ortopedului de la Copenhaga”. Și atunci să te ții trai cu vătrai, nineacă!

________________________________________________________

*) Dr. Cantenir Rișcuția, antropolog român, specialist în recosntituirea craniilor umane, pornind de la o mandibulă, de pildă. (N.a.)

**) Acordul organelor  Securiţăţii Statului, pentru a călători în ţări străine. (N.a.